Treapta pe scara vietii

De la o vreme am inceput sa va explic diferite posturi in functie de lucrurile care vroiam sa se inteleaga(vezi I.R.T.I. sau Prologul unui epilog). De-a lungul timpului posturile mele au fost, desi codate in asa fel incat nu toti sa inteleaga cu adevarat mesajul, trimise cu directie mereu catre cineva. Iar acestea veneau mereu in momente de cumpana. Sa ma calmeze, sa ma faca sa gandesc mai limpede, habar n-am de ce. Daca unii se refugiaza cand mai sunt DOAR 3 luni pana la examenul final in cele 3 materii, daca altii se retrag in coltul lor de camera si cugeta sau daca altii pur si simplu simt nevoia sa iasa afara cu prietenii sa uite de griji, eu ma retrag printre cuvintele mele. Nu am incercat niciodata sa ma consider un om care “manuieste” tainele scrisului. Sau sa ma cred superior din acest punct de vedere fata de altii. Este totusi adevarat, ca in visele unui pasionant al scrisului se afla o carte care peste ani sa-i fie citita si apreciata.

Am scris o vreme posturi din ambitia de a fi citite de anumite persoane. X, Y, sa nu ne intelegem gresit cei care citesc ca ne referim strict la o anumita persoana. Dar a fost o ambitie prosteasca. Nu zic ca m-am fortat sa scriu, sau ca nu am vrut sa scriu, sau ca nu apreciez postul(ca pana la urma, de bine de rau, este totusi munca mea). Dar daca stai sa judeci la rece cuvintele sunt facute sa conteze si in acelasi timp sa nu conteze. Depinde de context. In contextul de fata nu cuvintele sunt cele care trebuie sa vorbeasca. Ci faptele. De data asta mesajul nu este pentru nimeni. Mesajul este pentru mine. Nu trebuie sa citeasca cineva in mod special, nu trebuie sa inteleaga cineva ceva din asta, ci numai eu. Singurul mesaj transmis si care probabil nu il va recepta cine trebuie este ca “Niciodata nu a fost o alegere.”. Ar fi copilaresc sa ma adresez cu TU in acest post, dar aveam nevoie de acest pronume ca sa definitivez mesajul din ghilimele. Perspicacitatea acum ar trebui sa fie in floare. Si-am incalecat pe-o sa si-am terminat postarea!

Prologul unui epilog...

Prolog: Acest post nu reflecta niciun sentiment, nicio traire personala de a mea. Este scris dintr-un dram de inspiratie gasit aici: http://www.youtube.com/watch?v=T-cUait389g

                Astazi pentru noi e prea tarziu. Am trecut prin multe clipe minunate, dar in viata trebuie sa ai puterea sa te recunosti invins. Poate ca asa a fost sa fie. Poate ca una din legile destinului este sa distruga fericirea a doi oameni care se pot iubi cu adevarat. Nu te condamn, draga mea. Nu am pentru ce sa te iert. Nu stiu daca te voi uita vreodata, dar un lucru stiu sigur: mereu cand vei avea nevoie de mine iti voi fi alaturi. Am vrut sa cred intr-o poveste de dragoste fericita. Am vrut sa-ti arat ca am gresit prima oara. Am vrut sa-ti demonstrez ca pe langa “tu” si “eu” poate exista “noi”. Dar nu m-ai lasat…din orgoliu, din ura, din frica, din iubire? Nu voi putea intelege vreodata. Acum vreau sa lasam tot trecutul in urma. Sa uitam de tot ce-a fost odata intre noi si sa transformam toata aceasta iubire “imposibila” in ce a fost la inceput: o prietenie adevarata. De fiecare data cand ma uit in ochii tai plini de viata plang pentru ce am pierdut, dar rad pentru ce am acum. Si de fiecare data cand te vad zambind…iti raspund cu acelasi zambet…si vine din suflet cu atat mai mult cu cat poate ca eu sunt motivul pentru care tu zambesti.

                Unele capitole din viata se incheie fara voia noastra. Poate ca drumurile noastre intr-o zi se vor mai intersecta o data. Fiecare in schimb cu viata lui…iar daca vom fi cu familiile noastre te voi cauta din priviri. Si-ti voi transmite pe ascuns acelasi mesaj pe care si acum incerc sa ti-l transmit…

                Am decis sa renunt la adevaratul sens al cuvantului iubire si sa incerc sa ma bucur prin alte cai de ea…Astazi iti dau dreptate. Astazi nu sunt suparat pe tine. Astazi imi dau seama ca asa e felul tau de a fi. Si ca asta este ce-am iubit eu dintotdeauna…

Whist?

                Nemtii sunt cunoscuti de zeci de ani pentru stilul lor de “contra-atac” atunci cand vine vorba de a-si realiza scopul. Italienii sunt la polul opus. Italienilor le place sa paseze inainte, sa joace static si sa dea lovitura prin precizia jocului prestat. In Brazilia lucrurile stau mult mai spectaculos. Acolo e nevoie de sclipire, de glezna fina, de dribling. In viata de zi cu zi ai nevoie de toate aceste atuuri. Dar cand nu stii pe care te poti baza in mod special ce ar trebui sa faci? Uneori iei o foaie si un pix, alteori deschizi un Word, dar de cele mai multe ori sunt oameni care te trezesc la realitate. Si care te fac sa constientizezi anumite aspecte. Care sunt atuurile tale, care sunt defectele tale si cum le poti transforma in lucruri pozitive. E ca un whist in care nu mai poti ajunge primul decat daca ajungi ultimul!  Unii poate se pricep la filozofii, analizeaza anumite situatii, cauta rezolvarea unui puzzle sau pur si simplu sunt ascultati din placerea cuvintelor pe care le scot. Altii deopotriva sunt prea suparaciosi, enervanti, pun mult la suflet spun cuvinte fara sa gandeasca sau actioneaza fara sa intrebe creierul inainte. Cine sta sa puna toate lucrurile astea cap la cap si sa impace pe toata lumea? Nu cine…ce!

                E o vorba atat de veche, dar si-a pastrat veridicitatea chiar si pana in zilele noastre: “Timpul le rezolva pe toate!” Si in cazul de fata nimeni altcineva nu poate rezolva aceasta ecuatie.

                Ecuatii, solutii, puzzle-uri! Viata pentru unii e o integrama. Pentru altii e o ecuatie cu n necunoscute. Dar in adevaratul sens al cuvantului viata e un joc. In care nu stii ce va urma, dar ATUUL tau este ca stii “previous level”! Si-atunci ce mai stam atat sa filozofam aici? Aseaza-te pe scaun, aprinde tigara, bea o gura de Cola, pune mana pe mouse si apasa NEXT LEVEL!

P.S.: Atuul meu este ca nu am niciun atuu!

I.R.T.I.

Nu stiu de unde sa incep. Si ce vreau de fapt sa scriu. Stiu doar ca demult vroiam sa ma intorc cu un post…ma invart intr-un cerc al disperarii. Unde stresul apare si dispare atunci cand binevoieste. Unde nu se mai tine cont de principii si valori morale, de respect de sine, incredere, prietenie, iubire. Unde fiecare isi arata adevarata identitate si isi urmareste, pe buna dreptate, propriul interes. Dar in loc ca acest interes sa fie dus la bun sfarsit cu ajutorul celor din jur, se alege abordarea independenta. Si ramane un gust amar, ca dupa atata timp, un proiect final care poate fi lucrat in echipa paradoxal sa o distruga…      

     

                Mai demult am citit undeva o chestiune foarte interesanta: “Daca iubesti doua persoane in acelasi timp, alege-o pe a doua. Daca o iubeai pe prima cu adevarat, nu ar mai fi existat a doua!”. Este foarte interesant momentul in care constientizezi lucrul acesta. Si ramai cu a doua. Este de rasul curcilor sa te intorci din nou, dupa ceva vreme, la prima. Dar sa constientizezi intr-un final ca nici prima, nici a doua nu au meritat pic de iubire din partea ta este tragic. Si poate dureros. Si-atunci ma-ntreb cum poti sa mai inchizi linistit un ochi cand pe timpul noptii dorinta ta ia viata pentru cateva clipe? Si poate daca asta ar fi fost problema, nu era atat de rau. Dar sa te trezesti a doua zi si ultimul lucru pe care sa ti-l amintesti din visul tau sa fie “De ce sa mai fac inca odata asta? La urma urmei, suntem doar prieteni, iar un sarut nu dureaza decat cateva secunde…”. Cat adevar ascunde aceasta fraza mi-e greu sa-mi dau seama in acest moment. Poate ca este totodata si un mesaj: acum, ai alte prioritati, ai timp sa speri, ai timp sa-ti doresti, ai timp sa iubesti!

                Vreau sa cred ca zambetul nu se ascunde doar in spatele a 2 cuvinte. Ca a crede cu ardoare si a trai intr-o lume iluzorie este doar efemer...Dar nu pot.

P.S.: Nicio aluzie la “Te Iubesc” in titlu

Sangele albastru

                “Fa-mi si mie te rog rost de 2 bilete la Steaua-Chelsea”. Aceasta sintagma timp de 2 saptamani a tot fost repetata. Biletele s-au epuizat insa la mai putin de 24 de ore dupa ce au fost puse in vanzare. Iar Becali a stiut sa profite de statutul sau politic, pe barba echipei sale, oferind bilete gratuite Parlamentului. Multi oameni au primit raspunsuri de genul: “N-am de unde! Nu am cum!” Suna destul de trist. Dar miercuri telefonul suna, iar mesajul ce venea cu el nu mai parea atat de convingator: “Am un bilet, te duci singur?”. Sa ridici pretentii in fata ocaziei pe care o ai, sa vezi o mare echipa din Europa venind la Bucuresti, nu este corect fata de nimeni. Pentru ca unii si-au dat toata silinta sa faca rost de 1 singur bilet. Si n-au reusit. Fosti mari jucatori ai Stelei au ramas acasa. Pentru ca nu mai existau bilete. Iar unii ridica pretentii? Parol! Stai acasa, tati, lasa alt om sa fie fericit! Cu toate astea a 2-a zi raspunsul a fost “Bine, ma duc, chiar si asa!” Sperante nu erau pe la liceu. Cel mai preconizat scor era 0-3. De ce sa te duci pe stadion, daca “stii” ce se va intampla? Culmea, si cu Ajax ai “stiut”! In Piata Muncii era o atmosfera linistita pe la 18:30. Lumea se indrepta tacut spre stadion. Intersectia avea o “pata” uriasa. Ros-albastra! Bricheta la curea, ascunsa bine. “Ai bricheta?”(in gandul oricarui om  intrebat asta de stewarzi la intrare: “Da’ ce-s prost sa-ti zic tie?”) “ Nu, nu, fara bricheta”.

                Pe stadion inca e liniste. Crainicul invita tribunele sa-si sustina echipa favorita. Pe tabela era rezumatul meciului cu Ajax. Toti suporterii care au fost la acel meci si ascultau comentariul isi aduceau aminte de fiecare traire, fiecare lucru simtit in acele 120 de minute magice. Un batranel, pe la 60 de ani isi aduce nepotul pe stadion. Un pusti de vreo 10 ani care demonstra ca galeria Stelei are viitor. Pustiul parea totusi rusinat de orice gest al bunicului sau. Iti aducea amintea de cum erai si tu cu bunicii tai. Ma uitam si imi parea rau de sarmanul batran. Cu toate astea, acesta zambea si nu rata ocazia sa-si mai invete nepotul vreo “smecherie”, sau sa se bucure de atmosfera de pe stadion. Langa ei isi facea aparitia un domn in jurul varstei de 40 de ani. Stadionul era plin, meciul mai avea putin si incepea. Domnul, cu un zambet mare pe buze, se aseaza pe singurul loc liber ramas in zona aceea. Se uita in stanga la Peluza Nord, se uita in dreapta la Peluza Sud. Citeam in privirea lui un sentiment greu de descris. A pus mana pe telefon si da sa sune pe cineva. Probabil nevasta sa o anunte ca a ajuns si ca e bine, sanatos. Nu parea sa fie din Bucuresti. Cu atat mai mult nu parea sa mai fi vazut vreodata stadionul. Mandru da sa faca o poza cu telefonul. Nu avea smartphone, dar nu-l impiedica sa pozeze un stadion arhiplin pe care avea sa-l aibe amintire peste ani si ani. Era implinit sufleteste. Pentru el nu conta ca venise singur la stadion, nu conta ca nu avea cu cine sa comenteze meciul sau sa fumeze o tigara. In ochii lui puteai citi un sentiment de bucurie nemarginita. Era fericit ca ajunsese la acest meci. Era fericit ca vedea campioana Europei. In momentul in care l-am vazut pur si simplu nu a mai contat faptul ca venisem singur. Pentru ca asta inseamna sa fii un om simplu si sa te bucuri de orice cadou primit de acolo de sus. Din acel moment am inceput sa ma bucur de meci. Si nu mi-a parut rau! Nu scriu in mod special pentru meciul in sine. Pentru ca desi in fata Stelei a stat campioana Europei n-a contat deloc. Steaua “desena” cu pase terenul. Chelsea se apara. Penalty-ul primit a fost mai mult decat corect. Iar Raul nu si-a dezamagit fanii si nu a ratat. 

                Deasupra acestui mic rezumat al unui meci incheiat nesperat, dar meritat 1-0 a stat atmosfera celor probabil peste 55.000 de oameni. Daca la meciul cu Ajax, in timpul posesiei atmosfera era ostila, la acest meci lucrurile au atins apogeul. Erau momente cand timpanele nu-mi mai faceau fata fluieraturilor. Cu toate astea a fost un moment special in minutul 90. Exceptand samantarii si spectatorii veniti la o piesa de teatru de la vecina de vis-à-vis tot stadionul capatase 2 culori. Si devenise un sange albastru. Un sange de culoare specifica semnificand toata munca si tot sacrificiul facute atat de echipa cat si de suporteri. Iar albastrul cerului nu ne facea decat sa visam la zorii unei seri magice. Fularele erau insotite de indemnari la lupta pana la sfarsit. Iar fluierul final venea in minutul 94. Stadionul explodase. Inca odata n-am crezut intr-o minune, iar aceasta a venit. Ma intreb oare, daca nu cred in returul de pe Stamford Bridge, oare Steaua se va califica? Oare, daca nu cred in cupa ridicata deasupra capului de Chiriches si Rusescu, atunci va fi ridicata? Amin!

Spiritul nemuritor/ O mandrie ros-albastra!

Un telefon la inceputul saptamanii. “Salut! Mai mergem, are rost sa ne pierdem noaptea?” “Bineinteles ca mergem! Ii sustinem pana la capat!”. Asa a inceput saptamana. Joi dimineata nu se anunta nimic. Glume pe seama scorului, retrairea meciului cu Stuttgart. Pe drum se mergea bara la bara, suporterii aveau fulare legate la oglinzile masinii. Ei credeau in sansa echipei lor. Erau cei 40.000 care nu au vrut sa renunte la biletele lor pe okazii si au mers sa cante si sa-si sustina favoritii.

La intrarea pe stadion sistemul romanesc avea sa-si spuna cuvantul. O coada infernala ca sa se intre in complexul National Arena. La intrarea in incinta stadionului mai rau. Era undeva pe la 21:55. Meciul avea sa inceapa in 10 minute si nimeni nu dorea sa-si petreaca inceputul la coada. Pusi sub presiune poate de tipetele si injuraturile suporterilor, stewarzii au lasat-o mai usor, s-a intrat mult mai repede. Cei cu vicii s-au oprit inainte sa intre in zona tribunelor sa-si fumeze ultima tigara inainte de inceperea meciului. Imnul Europa League suna pe cel mai frumos stadion din Romania. Dar in tribune nu conta asta. In tribune se auzea doar “Lupta Steaua” “Pe ei, pe mama lor!”. Suporterii stelisti sunt renumiti pentru atmosfera pe care o fac. Si Ajax a jucat 120 de minute sub presiunea huiduielilor. Nu neaparat un gest onorant. Dar cum fotbalul nu este niciodata drept, de ce ar avea pic de onoare? Peluzele ragusisera din primele 15 minute. Ele cantau de peste o ora. Dar nu s-au oprit pana la finalul meciului. Tribuna 2 era timida la inceput. Vecina de vis-à-vis a venit la teatru, nu pe stadion. Nu se indurau nici macar sa aplaude. Steaua totusi juca, dar Ajax venise la 0-0 si facea un joc excelent de posesie. In minutul 34 s-a intamplat ceva ce la Steaua se mai intamplase undeva in urma cu 10 ani la un meci cu FC Oradea. Ajax a jucat ca o echipa de curtea scolii si stelistii beneficiau de o lovitura libera indirecta de la vreo 10 metri. Suporterii strigau “Steaua vrem gol!”. Cu totii simteau ca acum era momentul unui gol, ca partida era relansata la 1-0. Mingea impinsa usor pentru Rusescu care…a tras in blocaj! Cu toate astea spiritul ros-albastru simtea ceva. Simtea o seara magica care incepea din piciorul lui Chiriches intr-o diagonala pe pozitie viitoare la Latovlevici, care cu un lob mai frumos decat cele date in trecut de Claudiu Raducanu, il invinge pe Vermeer. Crainicul si tribunele ii scandau numele: Latovlevici pentru 1-0. Steaua arata ca poate lupta pana la capat. Ajax, atacase timid in primele 45 de minute, se vedea, ca episodul Amsterdam nu a fost decat o intamplare. La pauza era 1-0. Tribunele se golisera pe jumatate. Nu plecasera acasa, ci la tigare. Crainicul invita suporterii inca odata sa isi sustina echipa pana la capat. Sa creada in sansa lor. Sa creada in Steaua lor.

                A doua repriza avea sa inceapa. Fiecare suporter percepea timpul altfel. Unii prea repede, altii prea incet. Cei slabi de inima vroiau sa se termine mai repede, nu mai suportau presiunea in care se afla echipa lor. Cei puternici strangeau fularul in mana si exclamau sa-i auda si Mihai Nesu “Sunt fericit! Si ma simt bine!”. Ajax a intrat asa cum a iesit: ca o echipa de Liga 1, de pluton. Totusi, de fiecare data cand aveau mingea, cu toate ca ii huiduiau, suporterilor le statea inima in loc de frica unui gol care putea termina partida. In minutul 60 stadionul a amutit. Toti se pregateau sa inceapa petrecerea unei rasturnari de situatii incredibile, unei repetari de istorie din 2005 cu Valencia. Adi Popa lovise bara. A fost momentul cand Tribuna 2 a explodat! Si a inceput sa cante mai puternic decat cele 2 peluze. Si Chiriches i-a simtit, si a preluat energia pozitia si speranta. Latovlevici a servit de data asta. Ajax a contribuit intr-o respingere. Chiriches venea cu un elan de peste 10 metri. Mingea ii venea pe voleu. Antrenorul lui Ajax parea sa zambeasca ca va suta un fundas central. Dar in 3 secunde avea sa planga. Bara transversala a fost zguduita si mingea i-a rupt vinclu lui Vermeer. Era nebunie si minutul 77.  Stadionul mai avea odata sa amuteasca pana la sfarsitul primelor 90 de minute. Ajax putea sfasia orice speranta ros-albastra in minutul 83. Dar Dumnezeu a fost pentru o seara stelist. Si a pus bara portii in dreptul fericirii olandezilor. Iar meciul avea sa continue cu inca 30 de minute. Cei slabi de inima nu mai puteau privi meciul. Se uitau ori numai la tabela, asteptand sa treaca timpul, ori pur si simplu la ghetele fiecaruia. Asteptau ca aceasta stare de emotie sa treaca. O stare ce greu putea fi tinuta in frau. Totusi inca o tigara ii calma. Steaua alerga, dar cam atat. Ocazii nu au mai fost in prelungiri. Portarul lor, care tot meciul a tras de timp, acum se grabea. Nu mai conta, arbitrul fluierase finalul meciului. Dupa 210 minute Steaua ii era egala lui Ajax. Nimeni nu credea in asta si in ce avea sa vina. Cu toate astea, de-a lungul istoriei, stelistii intotdeauna au reusit la penalty-uri. In ’86, in 2005 si in 2010. Primii bat olandezii. Toti arunca tigara si se intorc in tribune. Stadionul pune presiune ca la inceputul meciului. Nu avea sa fie acum. Era 1-0 Ajax. Rusescu a jucat sters tot meciul. Dar nu conta, pentru ca venise cu gandul sa-i rupa plasa lui Vermeer. Si asa a fost, egalitate. Ajax bate din nou, iar magia Valencia s-a mai simtit odata in tribunele National Arena: apara Tatarusanu. Stalpul de rezistenta rupe si el plasa. Nikolic face 2-1 pentru Steaua. Ajax sub presiunea publicului egaleaza, dar aveau o lovitura in plus fata de adversarii lor. Tanarul Filip a jucat impecabil din minutul 45. Si a facut seara si mai frumoasa echipei lui. Era 3-2 si toti ochii erau atintiti catre duelul Moisander-Tatarusanu. Toata lumea se inchina si se ruga, iar unii strigau de mama focului: “O va da peste!” Iar spiritul ros-albastru avea sa-si mai faca odata simtita prezenta si sa indeplineasca dorinta suporterilor. Stadionul explodase. Exact ca Di Vaio in 2005! Parca era meciul de la Valencia in reluare. Spre punctul cu var avea sa se indrepte calaul olandezilor. Latovlevic batea penalty-ul Stelei. Isi luase un elan mai mare decat Moisander si speriase putin suporterii. Erau cativa care spuneau: “Daca da gol, fugim!”. Si aveau sa fuga toti de mama focului, printre care si eu. Valencia a stat in genunchi in Templul Fotbalului Romanesc. Pe National Arena inca o echipa ingenunchiase. Steaua eliminase Ajax! Era un vacarm absolut. Dar eu nu mai auzeam nimic. Cum de altfel niciun suporter. Pentru cateva secunde timpul s-a oprit in loc. Spiritul ros-albastru se simtea nu numai in sufletele celor 40.000 de oameni care plangeau de fericire, ci si in randul milioanelor ce au vazut meciul de acasa. Chelsea pare o misiune si mai grea. Dar cum poti tu, stelist, acum, sa nu crezi in sansa echipei tale? Cum poti tu, dupa un astfel de meci sa nu te ridici pe gardul pus in jurul gazonului si sa nu strigi cat te tin plamanii: “Bucuresti ale, Bucuresti ale, Steaua Bucuresti!”. Asta am facut si eu!

Condamnati

Mai demult, vorbeam ceva de efemer. Ceva ca totu-i efemer, parca. Ca nimic nu tine o vesnicie, si ca fiecare inceput are un sfarsit, nu? Dar amintirile…unde-si au sfarsitul? Mintea nu e un Recycle Bin sa o golesti asa cum vrei si cand vrei. Acum cateva zile ziceam ca ochii care nu se vad se uita…bine, si amintirile? Eh, amintirile sunt pentru clipele cand treci prin locurile care odinioara iti erau dragi. Si un sentiment de nostalgie te apasa: ce frumos era atunci! Amintirile sunt pentru a-ti aduce aminte ca au fost momente cand nimic nu conta pentru tine. Pentru a-ti da seama ce frumoasa a fost si este viata ta. Si la final, pentru a nu uita ca si tu esti om, si iubesti.

Aud lucruri de genul: am lasat trecutu-n urma. Am uitat ce-a fost atunci. Acum, nu mai conteaza. Acum traiesc o alta viata! 50% true story. Intr-adevar, poate nu mai conteaza, poate traiesti o alta viata, DAR niciodata nu vei uita! Nu poti afirma ca nu-ti mai aduci aminte cele mai frumoase clipe! Nu poti afirma ca ai uitat momentele care ti-au influentat viata. 2 tipuri de persoane fac astfel de afirmatii: orgoliosii sau ipocritii. Sau, de cele mai multe ori, amandoua la un loc.

Dar…pe de alta parte nu poti sa traiesti din amintiri. Amintirile sunt frumoase, atunci cand momentul de nostalgie este scurt. Sentimentul cand te plimbi pe aleea din dreptul scolii si amintirile parca prind viata, ies din mintea ta si se proiecteaza in elevi si profesori care vin amortiti de somn la scoala este…de vis. Momentul cand treci prin dreptul bancii voastre, si cand te vezi pe tine si pe ea, ca 2 copii indragostiti la primul lor sarut este[…]. Privim fix cu ochii si clipim usor din ei. Banca este tot acolo, dar de data aceasta este inconjurata de-un pustiu mortuar. Pasim incet, pe drumul nostru si un singur lucru ne trece prin minte: suntem condamnati la amintiri!