Condamnati

Mai demult, vorbeam ceva de efemer. Ceva ca totu-i efemer, parca. Ca nimic nu tine o vesnicie, si ca fiecare inceput are un sfarsit, nu? Dar amintirile…unde-si au sfarsitul? Mintea nu e un Recycle Bin sa o golesti asa cum vrei si cand vrei. Acum cateva zile ziceam ca ochii care nu se vad se uita…bine, si amintirile? Eh, amintirile sunt pentru clipele cand treci prin locurile care odinioara iti erau dragi. Si un sentiment de nostalgie te apasa: ce frumos era atunci! Amintirile sunt pentru a-ti aduce aminte ca au fost momente cand nimic nu conta pentru tine. Pentru a-ti da seama ce frumoasa a fost si este viata ta. Si la final, pentru a nu uita ca si tu esti om, si iubesti.

Aud lucruri de genul: am lasat trecutu-n urma. Am uitat ce-a fost atunci. Acum, nu mai conteaza. Acum traiesc o alta viata! 50% true story. Intr-adevar, poate nu mai conteaza, poate traiesti o alta viata, DAR niciodata nu vei uita! Nu poti afirma ca nu-ti mai aduci aminte cele mai frumoase clipe! Nu poti afirma ca ai uitat momentele care ti-au influentat viata. 2 tipuri de persoane fac astfel de afirmatii: orgoliosii sau ipocritii. Sau, de cele mai multe ori, amandoua la un loc.

Dar…pe de alta parte nu poti sa traiesti din amintiri. Amintirile sunt frumoase, atunci cand momentul de nostalgie este scurt. Sentimentul cand te plimbi pe aleea din dreptul scolii si amintirile parca prind viata, ies din mintea ta si se proiecteaza in elevi si profesori care vin amortiti de somn la scoala este…de vis. Momentul cand treci prin dreptul bancii voastre, si cand te vezi pe tine si pe ea, ca 2 copii indragostiti la primul lor sarut este[…]. Privim fix cu ochii si clipim usor din ei. Banca este tot acolo, dar de data aceasta este inconjurata de-un pustiu mortuar. Pasim incet, pe drumul nostru si un singur lucru ne trece prin minte: suntem condamnati la amintiri!