Treapta pe scara vietii

De la o vreme am inceput sa va explic diferite posturi in functie de lucrurile care vroiam sa se inteleaga(vezi I.R.T.I. sau Prologul unui epilog). De-a lungul timpului posturile mele au fost, desi codate in asa fel incat nu toti sa inteleaga cu adevarat mesajul, trimise cu directie mereu catre cineva. Iar acestea veneau mereu in momente de cumpana. Sa ma calmeze, sa ma faca sa gandesc mai limpede, habar n-am de ce. Daca unii se refugiaza cand mai sunt DOAR 3 luni pana la examenul final in cele 3 materii, daca altii se retrag in coltul lor de camera si cugeta sau daca altii pur si simplu simt nevoia sa iasa afara cu prietenii sa uite de griji, eu ma retrag printre cuvintele mele. Nu am incercat niciodata sa ma consider un om care “manuieste” tainele scrisului. Sau sa ma cred superior din acest punct de vedere fata de altii. Este totusi adevarat, ca in visele unui pasionant al scrisului se afla o carte care peste ani sa-i fie citita si apreciata.

Am scris o vreme posturi din ambitia de a fi citite de anumite persoane. X, Y, sa nu ne intelegem gresit cei care citesc ca ne referim strict la o anumita persoana. Dar a fost o ambitie prosteasca. Nu zic ca m-am fortat sa scriu, sau ca nu am vrut sa scriu, sau ca nu apreciez postul(ca pana la urma, de bine de rau, este totusi munca mea). Dar daca stai sa judeci la rece cuvintele sunt facute sa conteze si in acelasi timp sa nu conteze. Depinde de context. In contextul de fata nu cuvintele sunt cele care trebuie sa vorbeasca. Ci faptele. De data asta mesajul nu este pentru nimeni. Mesajul este pentru mine. Nu trebuie sa citeasca cineva in mod special, nu trebuie sa inteleaga cineva ceva din asta, ci numai eu. Singurul mesaj transmis si care probabil nu il va recepta cine trebuie este ca “Niciodata nu a fost o alegere.”. Ar fi copilaresc sa ma adresez cu TU in acest post, dar aveam nevoie de acest pronume ca sa definitivez mesajul din ghilimele. Perspicacitatea acum ar trebui sa fie in floare. Si-am incalecat pe-o sa si-am terminat postarea!