Sangele albastru

                “Fa-mi si mie te rog rost de 2 bilete la Steaua-Chelsea”. Aceasta sintagma timp de 2 saptamani a tot fost repetata. Biletele s-au epuizat insa la mai putin de 24 de ore dupa ce au fost puse in vanzare. Iar Becali a stiut sa profite de statutul sau politic, pe barba echipei sale, oferind bilete gratuite Parlamentului. Multi oameni au primit raspunsuri de genul: “N-am de unde! Nu am cum!” Suna destul de trist. Dar miercuri telefonul suna, iar mesajul ce venea cu el nu mai parea atat de convingator: “Am un bilet, te duci singur?”. Sa ridici pretentii in fata ocaziei pe care o ai, sa vezi o mare echipa din Europa venind la Bucuresti, nu este corect fata de nimeni. Pentru ca unii si-au dat toata silinta sa faca rost de 1 singur bilet. Si n-au reusit. Fosti mari jucatori ai Stelei au ramas acasa. Pentru ca nu mai existau bilete. Iar unii ridica pretentii? Parol! Stai acasa, tati, lasa alt om sa fie fericit! Cu toate astea a 2-a zi raspunsul a fost “Bine, ma duc, chiar si asa!” Sperante nu erau pe la liceu. Cel mai preconizat scor era 0-3. De ce sa te duci pe stadion, daca “stii” ce se va intampla? Culmea, si cu Ajax ai “stiut”! In Piata Muncii era o atmosfera linistita pe la 18:30. Lumea se indrepta tacut spre stadion. Intersectia avea o “pata” uriasa. Ros-albastra! Bricheta la curea, ascunsa bine. “Ai bricheta?”(in gandul oricarui om  intrebat asta de stewarzi la intrare: “Da’ ce-s prost sa-ti zic tie?”) “ Nu, nu, fara bricheta”.

                Pe stadion inca e liniste. Crainicul invita tribunele sa-si sustina echipa favorita. Pe tabela era rezumatul meciului cu Ajax. Toti suporterii care au fost la acel meci si ascultau comentariul isi aduceau aminte de fiecare traire, fiecare lucru simtit in acele 120 de minute magice. Un batranel, pe la 60 de ani isi aduce nepotul pe stadion. Un pusti de vreo 10 ani care demonstra ca galeria Stelei are viitor. Pustiul parea totusi rusinat de orice gest al bunicului sau. Iti aducea amintea de cum erai si tu cu bunicii tai. Ma uitam si imi parea rau de sarmanul batran. Cu toate astea, acesta zambea si nu rata ocazia sa-si mai invete nepotul vreo “smecherie”, sau sa se bucure de atmosfera de pe stadion. Langa ei isi facea aparitia un domn in jurul varstei de 40 de ani. Stadionul era plin, meciul mai avea putin si incepea. Domnul, cu un zambet mare pe buze, se aseaza pe singurul loc liber ramas in zona aceea. Se uita in stanga la Peluza Nord, se uita in dreapta la Peluza Sud. Citeam in privirea lui un sentiment greu de descris. A pus mana pe telefon si da sa sune pe cineva. Probabil nevasta sa o anunte ca a ajuns si ca e bine, sanatos. Nu parea sa fie din Bucuresti. Cu atat mai mult nu parea sa mai fi vazut vreodata stadionul. Mandru da sa faca o poza cu telefonul. Nu avea smartphone, dar nu-l impiedica sa pozeze un stadion arhiplin pe care avea sa-l aibe amintire peste ani si ani. Era implinit sufleteste. Pentru el nu conta ca venise singur la stadion, nu conta ca nu avea cu cine sa comenteze meciul sau sa fumeze o tigara. In ochii lui puteai citi un sentiment de bucurie nemarginita. Era fericit ca ajunsese la acest meci. Era fericit ca vedea campioana Europei. In momentul in care l-am vazut pur si simplu nu a mai contat faptul ca venisem singur. Pentru ca asta inseamna sa fii un om simplu si sa te bucuri de orice cadou primit de acolo de sus. Din acel moment am inceput sa ma bucur de meci. Si nu mi-a parut rau! Nu scriu in mod special pentru meciul in sine. Pentru ca desi in fata Stelei a stat campioana Europei n-a contat deloc. Steaua “desena” cu pase terenul. Chelsea se apara. Penalty-ul primit a fost mai mult decat corect. Iar Raul nu si-a dezamagit fanii si nu a ratat. 

                Deasupra acestui mic rezumat al unui meci incheiat nesperat, dar meritat 1-0 a stat atmosfera celor probabil peste 55.000 de oameni. Daca la meciul cu Ajax, in timpul posesiei atmosfera era ostila, la acest meci lucrurile au atins apogeul. Erau momente cand timpanele nu-mi mai faceau fata fluieraturilor. Cu toate astea a fost un moment special in minutul 90. Exceptand samantarii si spectatorii veniti la o piesa de teatru de la vecina de vis-à-vis tot stadionul capatase 2 culori. Si devenise un sange albastru. Un sange de culoare specifica semnificand toata munca si tot sacrificiul facute atat de echipa cat si de suporteri. Iar albastrul cerului nu ne facea decat sa visam la zorii unei seri magice. Fularele erau insotite de indemnari la lupta pana la sfarsit. Iar fluierul final venea in minutul 94. Stadionul explodase. Inca odata n-am crezut intr-o minune, iar aceasta a venit. Ma intreb oare, daca nu cred in returul de pe Stamford Bridge, oare Steaua se va califica? Oare, daca nu cred in cupa ridicata deasupra capului de Chiriches si Rusescu, atunci va fi ridicata? Amin!