I.R.T.I.

Nu stiu de unde sa incep. Si ce vreau de fapt sa scriu. Stiu doar ca demult vroiam sa ma intorc cu un post…ma invart intr-un cerc al disperarii. Unde stresul apare si dispare atunci cand binevoieste. Unde nu se mai tine cont de principii si valori morale, de respect de sine, incredere, prietenie, iubire. Unde fiecare isi arata adevarata identitate si isi urmareste, pe buna dreptate, propriul interes. Dar in loc ca acest interes sa fie dus la bun sfarsit cu ajutorul celor din jur, se alege abordarea independenta. Si ramane un gust amar, ca dupa atata timp, un proiect final care poate fi lucrat in echipa paradoxal sa o distruga…      

     

                Mai demult am citit undeva o chestiune foarte interesanta: “Daca iubesti doua persoane in acelasi timp, alege-o pe a doua. Daca o iubeai pe prima cu adevarat, nu ar mai fi existat a doua!”. Este foarte interesant momentul in care constientizezi lucrul acesta. Si ramai cu a doua. Este de rasul curcilor sa te intorci din nou, dupa ceva vreme, la prima. Dar sa constientizezi intr-un final ca nici prima, nici a doua nu au meritat pic de iubire din partea ta este tragic. Si poate dureros. Si-atunci ma-ntreb cum poti sa mai inchizi linistit un ochi cand pe timpul noptii dorinta ta ia viata pentru cateva clipe? Si poate daca asta ar fi fost problema, nu era atat de rau. Dar sa te trezesti a doua zi si ultimul lucru pe care sa ti-l amintesti din visul tau sa fie “De ce sa mai fac inca odata asta? La urma urmei, suntem doar prieteni, iar un sarut nu dureaza decat cateva secunde…”. Cat adevar ascunde aceasta fraza mi-e greu sa-mi dau seama in acest moment. Poate ca este totodata si un mesaj: acum, ai alte prioritati, ai timp sa speri, ai timp sa-ti doresti, ai timp sa iubesti!

                Vreau sa cred ca zambetul nu se ascunde doar in spatele a 2 cuvinte. Ca a crede cu ardoare si a trai intr-o lume iluzorie este doar efemer...Dar nu pot.

P.S.: Nicio aluzie la “Te Iubesc” in titlu

Sangele albastru

                “Fa-mi si mie te rog rost de 2 bilete la Steaua-Chelsea”. Aceasta sintagma timp de 2 saptamani a tot fost repetata. Biletele s-au epuizat insa la mai putin de 24 de ore dupa ce au fost puse in vanzare. Iar Becali a stiut sa profite de statutul sau politic, pe barba echipei sale, oferind bilete gratuite Parlamentului. Multi oameni au primit raspunsuri de genul: “N-am de unde! Nu am cum!” Suna destul de trist. Dar miercuri telefonul suna, iar mesajul ce venea cu el nu mai parea atat de convingator: “Am un bilet, te duci singur?”. Sa ridici pretentii in fata ocaziei pe care o ai, sa vezi o mare echipa din Europa venind la Bucuresti, nu este corect fata de nimeni. Pentru ca unii si-au dat toata silinta sa faca rost de 1 singur bilet. Si n-au reusit. Fosti mari jucatori ai Stelei au ramas acasa. Pentru ca nu mai existau bilete. Iar unii ridica pretentii? Parol! Stai acasa, tati, lasa alt om sa fie fericit! Cu toate astea a 2-a zi raspunsul a fost “Bine, ma duc, chiar si asa!” Sperante nu erau pe la liceu. Cel mai preconizat scor era 0-3. De ce sa te duci pe stadion, daca “stii” ce se va intampla? Culmea, si cu Ajax ai “stiut”! In Piata Muncii era o atmosfera linistita pe la 18:30. Lumea se indrepta tacut spre stadion. Intersectia avea o “pata” uriasa. Ros-albastra! Bricheta la curea, ascunsa bine. “Ai bricheta?”(in gandul oricarui om  intrebat asta de stewarzi la intrare: “Da’ ce-s prost sa-ti zic tie?”) “ Nu, nu, fara bricheta”.

                Pe stadion inca e liniste. Crainicul invita tribunele sa-si sustina echipa favorita. Pe tabela era rezumatul meciului cu Ajax. Toti suporterii care au fost la acel meci si ascultau comentariul isi aduceau aminte de fiecare traire, fiecare lucru simtit in acele 120 de minute magice. Un batranel, pe la 60 de ani isi aduce nepotul pe stadion. Un pusti de vreo 10 ani care demonstra ca galeria Stelei are viitor. Pustiul parea totusi rusinat de orice gest al bunicului sau. Iti aducea amintea de cum erai si tu cu bunicii tai. Ma uitam si imi parea rau de sarmanul batran. Cu toate astea, acesta zambea si nu rata ocazia sa-si mai invete nepotul vreo “smecherie”, sau sa se bucure de atmosfera de pe stadion. Langa ei isi facea aparitia un domn in jurul varstei de 40 de ani. Stadionul era plin, meciul mai avea putin si incepea. Domnul, cu un zambet mare pe buze, se aseaza pe singurul loc liber ramas in zona aceea. Se uita in stanga la Peluza Nord, se uita in dreapta la Peluza Sud. Citeam in privirea lui un sentiment greu de descris. A pus mana pe telefon si da sa sune pe cineva. Probabil nevasta sa o anunte ca a ajuns si ca e bine, sanatos. Nu parea sa fie din Bucuresti. Cu atat mai mult nu parea sa mai fi vazut vreodata stadionul. Mandru da sa faca o poza cu telefonul. Nu avea smartphone, dar nu-l impiedica sa pozeze un stadion arhiplin pe care avea sa-l aibe amintire peste ani si ani. Era implinit sufleteste. Pentru el nu conta ca venise singur la stadion, nu conta ca nu avea cu cine sa comenteze meciul sau sa fumeze o tigara. In ochii lui puteai citi un sentiment de bucurie nemarginita. Era fericit ca ajunsese la acest meci. Era fericit ca vedea campioana Europei. In momentul in care l-am vazut pur si simplu nu a mai contat faptul ca venisem singur. Pentru ca asta inseamna sa fii un om simplu si sa te bucuri de orice cadou primit de acolo de sus. Din acel moment am inceput sa ma bucur de meci. Si nu mi-a parut rau! Nu scriu in mod special pentru meciul in sine. Pentru ca desi in fata Stelei a stat campioana Europei n-a contat deloc. Steaua “desena” cu pase terenul. Chelsea se apara. Penalty-ul primit a fost mai mult decat corect. Iar Raul nu si-a dezamagit fanii si nu a ratat. 

                Deasupra acestui mic rezumat al unui meci incheiat nesperat, dar meritat 1-0 a stat atmosfera celor probabil peste 55.000 de oameni. Daca la meciul cu Ajax, in timpul posesiei atmosfera era ostila, la acest meci lucrurile au atins apogeul. Erau momente cand timpanele nu-mi mai faceau fata fluieraturilor. Cu toate astea a fost un moment special in minutul 90. Exceptand samantarii si spectatorii veniti la o piesa de teatru de la vecina de vis-à-vis tot stadionul capatase 2 culori. Si devenise un sange albastru. Un sange de culoare specifica semnificand toata munca si tot sacrificiul facute atat de echipa cat si de suporteri. Iar albastrul cerului nu ne facea decat sa visam la zorii unei seri magice. Fularele erau insotite de indemnari la lupta pana la sfarsit. Iar fluierul final venea in minutul 94. Stadionul explodase. Inca odata n-am crezut intr-o minune, iar aceasta a venit. Ma intreb oare, daca nu cred in returul de pe Stamford Bridge, oare Steaua se va califica? Oare, daca nu cred in cupa ridicata deasupra capului de Chiriches si Rusescu, atunci va fi ridicata? Amin!

Spiritul nemuritor/ O mandrie ros-albastra!

Un telefon la inceputul saptamanii. “Salut! Mai mergem, are rost sa ne pierdem noaptea?” “Bineinteles ca mergem! Ii sustinem pana la capat!”. Asa a inceput saptamana. Joi dimineata nu se anunta nimic. Glume pe seama scorului, retrairea meciului cu Stuttgart. Pe drum se mergea bara la bara, suporterii aveau fulare legate la oglinzile masinii. Ei credeau in sansa echipei lor. Erau cei 40.000 care nu au vrut sa renunte la biletele lor pe okazii si au mers sa cante si sa-si sustina favoritii.

La intrarea pe stadion sistemul romanesc avea sa-si spuna cuvantul. O coada infernala ca sa se intre in complexul National Arena. La intrarea in incinta stadionului mai rau. Era undeva pe la 21:55. Meciul avea sa inceapa in 10 minute si nimeni nu dorea sa-si petreaca inceputul la coada. Pusi sub presiune poate de tipetele si injuraturile suporterilor, stewarzii au lasat-o mai usor, s-a intrat mult mai repede. Cei cu vicii s-au oprit inainte sa intre in zona tribunelor sa-si fumeze ultima tigara inainte de inceperea meciului. Imnul Europa League suna pe cel mai frumos stadion din Romania. Dar in tribune nu conta asta. In tribune se auzea doar “Lupta Steaua” “Pe ei, pe mama lor!”. Suporterii stelisti sunt renumiti pentru atmosfera pe care o fac. Si Ajax a jucat 120 de minute sub presiunea huiduielilor. Nu neaparat un gest onorant. Dar cum fotbalul nu este niciodata drept, de ce ar avea pic de onoare? Peluzele ragusisera din primele 15 minute. Ele cantau de peste o ora. Dar nu s-au oprit pana la finalul meciului. Tribuna 2 era timida la inceput. Vecina de vis-à-vis a venit la teatru, nu pe stadion. Nu se indurau nici macar sa aplaude. Steaua totusi juca, dar Ajax venise la 0-0 si facea un joc excelent de posesie. In minutul 34 s-a intamplat ceva ce la Steaua se mai intamplase undeva in urma cu 10 ani la un meci cu FC Oradea. Ajax a jucat ca o echipa de curtea scolii si stelistii beneficiau de o lovitura libera indirecta de la vreo 10 metri. Suporterii strigau “Steaua vrem gol!”. Cu totii simteau ca acum era momentul unui gol, ca partida era relansata la 1-0. Mingea impinsa usor pentru Rusescu care…a tras in blocaj! Cu toate astea spiritul ros-albastru simtea ceva. Simtea o seara magica care incepea din piciorul lui Chiriches intr-o diagonala pe pozitie viitoare la Latovlevici, care cu un lob mai frumos decat cele date in trecut de Claudiu Raducanu, il invinge pe Vermeer. Crainicul si tribunele ii scandau numele: Latovlevici pentru 1-0. Steaua arata ca poate lupta pana la capat. Ajax, atacase timid in primele 45 de minute, se vedea, ca episodul Amsterdam nu a fost decat o intamplare. La pauza era 1-0. Tribunele se golisera pe jumatate. Nu plecasera acasa, ci la tigare. Crainicul invita suporterii inca odata sa isi sustina echipa pana la capat. Sa creada in sansa lor. Sa creada in Steaua lor.

                A doua repriza avea sa inceapa. Fiecare suporter percepea timpul altfel. Unii prea repede, altii prea incet. Cei slabi de inima vroiau sa se termine mai repede, nu mai suportau presiunea in care se afla echipa lor. Cei puternici strangeau fularul in mana si exclamau sa-i auda si Mihai Nesu “Sunt fericit! Si ma simt bine!”. Ajax a intrat asa cum a iesit: ca o echipa de Liga 1, de pluton. Totusi, de fiecare data cand aveau mingea, cu toate ca ii huiduiau, suporterilor le statea inima in loc de frica unui gol care putea termina partida. In minutul 60 stadionul a amutit. Toti se pregateau sa inceapa petrecerea unei rasturnari de situatii incredibile, unei repetari de istorie din 2005 cu Valencia. Adi Popa lovise bara. A fost momentul cand Tribuna 2 a explodat! Si a inceput sa cante mai puternic decat cele 2 peluze. Si Chiriches i-a simtit, si a preluat energia pozitia si speranta. Latovlevici a servit de data asta. Ajax a contribuit intr-o respingere. Chiriches venea cu un elan de peste 10 metri. Mingea ii venea pe voleu. Antrenorul lui Ajax parea sa zambeasca ca va suta un fundas central. Dar in 3 secunde avea sa planga. Bara transversala a fost zguduita si mingea i-a rupt vinclu lui Vermeer. Era nebunie si minutul 77.  Stadionul mai avea odata sa amuteasca pana la sfarsitul primelor 90 de minute. Ajax putea sfasia orice speranta ros-albastra in minutul 83. Dar Dumnezeu a fost pentru o seara stelist. Si a pus bara portii in dreptul fericirii olandezilor. Iar meciul avea sa continue cu inca 30 de minute. Cei slabi de inima nu mai puteau privi meciul. Se uitau ori numai la tabela, asteptand sa treaca timpul, ori pur si simplu la ghetele fiecaruia. Asteptau ca aceasta stare de emotie sa treaca. O stare ce greu putea fi tinuta in frau. Totusi inca o tigara ii calma. Steaua alerga, dar cam atat. Ocazii nu au mai fost in prelungiri. Portarul lor, care tot meciul a tras de timp, acum se grabea. Nu mai conta, arbitrul fluierase finalul meciului. Dupa 210 minute Steaua ii era egala lui Ajax. Nimeni nu credea in asta si in ce avea sa vina. Cu toate astea, de-a lungul istoriei, stelistii intotdeauna au reusit la penalty-uri. In ’86, in 2005 si in 2010. Primii bat olandezii. Toti arunca tigara si se intorc in tribune. Stadionul pune presiune ca la inceputul meciului. Nu avea sa fie acum. Era 1-0 Ajax. Rusescu a jucat sters tot meciul. Dar nu conta, pentru ca venise cu gandul sa-i rupa plasa lui Vermeer. Si asa a fost, egalitate. Ajax bate din nou, iar magia Valencia s-a mai simtit odata in tribunele National Arena: apara Tatarusanu. Stalpul de rezistenta rupe si el plasa. Nikolic face 2-1 pentru Steaua. Ajax sub presiunea publicului egaleaza, dar aveau o lovitura in plus fata de adversarii lor. Tanarul Filip a jucat impecabil din minutul 45. Si a facut seara si mai frumoasa echipei lui. Era 3-2 si toti ochii erau atintiti catre duelul Moisander-Tatarusanu. Toata lumea se inchina si se ruga, iar unii strigau de mama focului: “O va da peste!” Iar spiritul ros-albastru avea sa-si mai faca odata simtita prezenta si sa indeplineasca dorinta suporterilor. Stadionul explodase. Exact ca Di Vaio in 2005! Parca era meciul de la Valencia in reluare. Spre punctul cu var avea sa se indrepte calaul olandezilor. Latovlevic batea penalty-ul Stelei. Isi luase un elan mai mare decat Moisander si speriase putin suporterii. Erau cativa care spuneau: “Daca da gol, fugim!”. Si aveau sa fuga toti de mama focului, printre care si eu. Valencia a stat in genunchi in Templul Fotbalului Romanesc. Pe National Arena inca o echipa ingenunchiase. Steaua eliminase Ajax! Era un vacarm absolut. Dar eu nu mai auzeam nimic. Cum de altfel niciun suporter. Pentru cateva secunde timpul s-a oprit in loc. Spiritul ros-albastru se simtea nu numai in sufletele celor 40.000 de oameni care plangeau de fericire, ci si in randul milioanelor ce au vazut meciul de acasa. Chelsea pare o misiune si mai grea. Dar cum poti tu, stelist, acum, sa nu crezi in sansa echipei tale? Cum poti tu, dupa un astfel de meci sa nu te ridici pe gardul pus in jurul gazonului si sa nu strigi cat te tin plamanii: “Bucuresti ale, Bucuresti ale, Steaua Bucuresti!”. Asta am facut si eu!

Condamnati

Mai demult, vorbeam ceva de efemer. Ceva ca totu-i efemer, parca. Ca nimic nu tine o vesnicie, si ca fiecare inceput are un sfarsit, nu? Dar amintirile…unde-si au sfarsitul? Mintea nu e un Recycle Bin sa o golesti asa cum vrei si cand vrei. Acum cateva zile ziceam ca ochii care nu se vad se uita…bine, si amintirile? Eh, amintirile sunt pentru clipele cand treci prin locurile care odinioara iti erau dragi. Si un sentiment de nostalgie te apasa: ce frumos era atunci! Amintirile sunt pentru a-ti aduce aminte ca au fost momente cand nimic nu conta pentru tine. Pentru a-ti da seama ce frumoasa a fost si este viata ta. Si la final, pentru a nu uita ca si tu esti om, si iubesti.

Aud lucruri de genul: am lasat trecutu-n urma. Am uitat ce-a fost atunci. Acum, nu mai conteaza. Acum traiesc o alta viata! 50% true story. Intr-adevar, poate nu mai conteaza, poate traiesti o alta viata, DAR niciodata nu vei uita! Nu poti afirma ca nu-ti mai aduci aminte cele mai frumoase clipe! Nu poti afirma ca ai uitat momentele care ti-au influentat viata. 2 tipuri de persoane fac astfel de afirmatii: orgoliosii sau ipocritii. Sau, de cele mai multe ori, amandoua la un loc.

Dar…pe de alta parte nu poti sa traiesti din amintiri. Amintirile sunt frumoase, atunci cand momentul de nostalgie este scurt. Sentimentul cand te plimbi pe aleea din dreptul scolii si amintirile parca prind viata, ies din mintea ta si se proiecteaza in elevi si profesori care vin amortiti de somn la scoala este…de vis. Momentul cand treci prin dreptul bancii voastre, si cand te vezi pe tine si pe ea, ca 2 copii indragostiti la primul lor sarut este[…]. Privim fix cu ochii si clipim usor din ei. Banca este tot acolo, dar de data aceasta este inconjurata de-un pustiu mortuar. Pasim incet, pe drumul nostru si un singur lucru ne trece prin minte: suntem condamnati la amintiri!

Nimic nu e frumos daca nu il privesti asa!

                Am refuzat sa vorbesc deschis despre acest subiect pentru ca am considerat ca nu-si va avea rostul. Am promis ca voi tacea si ca-mi voi vedea linistit de viata mea in continuare. Dar vine un moment cand pur si simplu sunt amuzat de unele lucruri care mi se spun.

                Am obisnuit persoanele de-a lungul timpului sa “se simta” in momentul cand postez pe blog. Acum nu ma prea intereseaza cine si cum se simte. Lasand asta la o parte, haideti sa ne gandim putin la urmatorul aspect: in fata ochilor am 2 mere. Unul mare, rosu, frumos, precum cel din Alba ca Zapada, apetisant din momentul in care il privesti. Celalalt, o chestie mica, care pare stricata, batut pe aproape toata suprafata si cu o culoare care nu inspira incredere…ce alegi? EXACT! Acum, realistul de care vorbeam episodul trecut face urmatorul experiment: taie in 2 ambele mere. Ce gaseste in fiecare? In cel frumos gaseste minciuni, sperante desarte, clipe pierdute, sentimente irosite. Pe scurt, un mar stricat de tot. Celalalt? Ei bine, in celalalt gaseste prietenie, iubire, incredere reciproca, respect. Ce alegeti dupa ce va uitati din nou la ele? EXACT! Apoi urmeaza sa gustam din fiecare. Primul, in ciuda aparentelor din interior este plin de amintiri frumoase, de nopti pierdute crezand intr-un scop, de ochi pe care ii privesti indragostit. Pe scurt dulce si apetisant. Celalalt? Plin de sperante desarte, de certuri, de moment greu de trecut peste, de amintiri greu de uitat, de iubiri demult apuse. Pe scurt ingrozitor de acru. Ce alegeti acum? EXACT! Ei bine, dupa “savurarea experimentului” ajungi sa-ti para rau de alegerea facuta. Esti nostalgic ca nu l-ai ales pe cealalt. Iti pare rau ca, desi nimic nu e perfect, era perfect ce ai fi ales. Totodata nu-ti prieste ca l-ai ales pe cel frumos pentru ca se dovedeste ca frumusetea-i trecatoare. Sau, pe caz concret, minunea tine numai 3 zile(luni).

                Concluzia acestui mic experiment. Orice-as fi ales tot nu era bine. Dar tot era mai bine daca alegeam celalalt mar!

Puterea aparentelor

Linistea gandurilor vine printr-un procedeu caracteristic persoanelor sentimentaliste: in scris. Si timpul acorda sansa gandurilor sa se aseze linistite in mintea fiecaruia. Ca o frunza uitata de toamna prin copaci ce pluteste lin si se aseaza pe pamantul rece de ianuarie. Apa trece, pietrele raman. Nu lasa pe maine ce poti face azi. Si dragostea e ca vantul…nu se vede dar se simte. Sunt probabil in mintea fiecarui scriitor permanent. Umbland si colonizand fiecare particica de inspiratie. Iar muzica e doar cireasa de pe tort. Melodia bine aleasa poate naste niste fraze bine puse la punct. Iar tigara amplifica doza de originalitate in transcrierea trairilor.

Negativitatea este pentru oameni slabi. Speranta pentru cei vulnerabili. Restul se bazeaza doar pe o parte componenta a timpului: prezentul. Realistii nu isi pun bazele intr-un viitor indepartat. Ei reusesc sa-si gestioneze actiunile pe termen scurt. Ei nu au incredere in oameni, ca sa aiba de unde sa fie tradati. Ei nu pun suflet, ca sa aiba de unde suferi. Sunt cei, care desi traiesc de pe azi pe maine, traiesc de fapt mult mai bine decat ceilalti. Sunt cei pentru care “scopul scuza mijloacele”. Cei care stiu sa profite atunci cand e nevoie. Cei care se gandesc intai la binele lor, iar mai apoi la binele altora. Pesimistul este o persoana rece. Care nu isi pune bazele in nimic si care de cele mai multe ori are parte de esecuri. Nu este demn de incredere, nu este plin de viata. Este insensibil, deoarece nu crede in dragoste. Este totusi protejat de acest sentiment ce nu poate fi controlat. Optimistul este o persoana calda, plina de viata. Iubeste din toata inima, crede intr-un viitor indelungat, spre deosebire de realist. Este un prieten bun. Poate prea bun uneori. Iubeste poate cu prea mult patos. Este, spre deosebire de restul…o persoana fericita. Pana in momentul in care furtuna se abate asupra lui. Si toata dragostea se transforma in suferinta. Este dezamagit si se inchide in el. Nu mai crede in a doua sansa. Este plin de pesimism acum. Nu mai crede ca poate schimba ceva. Cu timpul, acesta creste, se maturizeaza, acorda mai multa atentie lucrurilor marunte, le gestioneaza, le invarte in asa fel incat sa-i fie bine. Ii e frica de esec. Se transforma intr-un realist, care uita de placerea vietii. Uita momentele in care spunea “te iubesc”. Uita cat de implinit era cand auzea “si eu”. Uita cand se plimba de mana prin oras si simtea ca nu mai avea nevoie de absolut nimic! Uita de fiecare “neata!” si “noapte buna”. Cine-i poate critica pe realisti? Inafara de un biet optimist caruia tocmai i s-a invartit roata.

13 cu noroc!

Da. Nu v-am uitat. Am neglijat platforma putin in ultima vreme. Am vrut sa fac o recapitulare la sfarsitul anului trecut, dar parca, parca…mi-am pierdut pofta de scris. Asta prin “randurile” vietii. Odinioara inspiratia venea din sentimente reci. Paradoxal, ce distruge un lucru, formeaza altul. Asa se formau cuvintele mele. Acum? Acum e 2013. Un numar care pana acum mi-a adus mereu noroc. Si vreau pentru ultima data sa nu ma dezamageasca, pentru ca am nevoie mai mult de el acum ca oricand. Retrospectiva 2012? Cum spune Bartos: scurt si cuprinzator. Un an lung, dar scurt. Frumos, dar urat. Minunat, dar ingrozitor. Eram uimit la sfarsitul acestui an cand ma uitam la pozele de pe Facebook…cate lucruri am facut in 366 de zile! Si cum spuneam mai demult “Cel mai mare regret al meu este ca, desi nu ar trebui sa ai regrete in viata, am atat de multe”, am un singur regret care se ascunde in spatele tuturor momentelor frumoase: ca mi-am ascultat instinctul, ca am avut incredere si ca am gresit. Nu-i nimic, greselile s-au adunat din diferite locuri. Iar acum, le pot face pierdute in spatele unui lucru minunat.

                Am reusit in ultimul moment sa ma trezesc si sa apreciez ce am in viata mea, in loc sa aspir catre ce n-am nevoie. Catre ce nu ma face fericit, catre ce nu merita, catre, catre, catre. De ce nu putem deschide ochii decat aproape cand e prea tarziu? Si sa realizam ca tot ce ne este dat, nu este intamplator. La urma urmei cine s-ar fi gandit la inceputul lui septembrie, ca lucrurile vor decurge asa? Si ca aici se va ajunge? Si ca voi trece prin atatea? Si ca, si ca, si ca…

                Nu vreau sa lungesc postul. Sa vorbesc de campania electorala de acum o luna, de marele sfarsit al lunii sau de cat sunt de dezamagiti bucurestenii ca cerul nu a mai fost atat de luminat pe 31 dec la ora 23:59… Vreau totusi sa va urez tuturor un an in care rabdarea si timpul sa fie din plin, mai ales celor din generatia mea care au cea mai mare nevoie, tot lor le urez, cum imi urez si mie, mult success la BAC, iar dupa aceea un an plin de zambete, de distractie, de iubire, de, de de…

                Iar eu?...Pe langa cele mentionate imi mai doresc un singur lucru: Sa ma pot bucura de toate cele 12 zile de 13 din anul 2013 alaturi de tine! Si-am incalecat pe-o sa, si-asta a fost dorinta mea! Noapte buna!