Sacrificiu

                Marile opere se nasc pe seama unor experiente profunde. Traite de catre autor sau de catre cineva apropiat. Opere prin care geniul incearca sa-si raspunda la niste intrebari. Raman in urma sa, impreuna cu amintirea care le-a precedat. Atunci cand in viata autorului lumea este monotona, lipsita de artificiul vietii, magia inspiratiei dispare. De ce? Pentru ca nu are din ce sa se hraneasca. Pentru ca inspiratia se hraneste din sentimente profunde: dragoste neimpartasita, nostalgie, melancolie. La prima vedere sentimente negative, dar fara de care omul nu se poate lipsi. Si atunci geniul are de ales intre operele sale sau o viata lipsita de griji. Intotdeauna va alege sa-si hraneasca inspiratia. El pentru asta traieste. Pe el asta il defineste. Va alege sa infrunte aceste sentimente canalizandu-le in realizarea maiestriei sale. Va stii sa planga atunci cand viata ii va cere, va simti nostalgia trecutului atunci cand opera ii va cere.

Analizand situatia geniul va dori sa renunte. Sacrificiul depasindu-l spiritual. Va prefera sa simta ca iubeste cu adevarat, ca se simte iubit. Va prefera sa fuga prin lume cu zambetul pe buze, strigand din rasputeri cat de implinit este. Va calatori si invata culturi straine, va pasi prin locuri nemaiintalnite, va dori sa-si traiasca viata la intensitate maxima, fericit. Dar, trecand peste noapte, geniul se va trezi din somn si se va intoarce la munca sa. Pentru ca oricat de mult si-ar dori sa renunte nu poate. A devenit una cu opera, contopindu-se cu aceasta. Iar pana nu-si da ultima rasuflare nu va putea renunta la ea. Asa ca isi va continua drumul. Va reusi sa duca la bun sfarsit creatia. Iar la final va lua o pauza. Admirandu-si opera va zambi pentru un moment. Isi va reveni si se va intoarce de unde a plecat. Culegand misterele vietii si sacrificandu-si fericirea in schimbul aspiratiei catre absolut.

P.S.:Un geniu nu va recunoaste niciodata ca este un geniu. In genialitatea sa intotdeauna va spera ca este om un simplu, trecator prin viata.

Amintire

                As vrea sa te iau si sa te inchid intr-o cutie. Iar cutiei sa ii pun lacat. Cheia, cheia o iau si o pun bine intr-un loc in care sa nu o vad in fiecare zi, un loc bine ascuns in care nici tu sa nu o vezi ca sa iei si sa deschizi cutia. Voi vrea sa te deschid din cand in cand, sa te privesc, sa te admir, sa ma bucur de tine. Dar nu voi face asta. Pentru ca nostalgia provocata a fost prea mare, iar momentele acelea nu vreau sa le repet. Asa ca atunci cand voi vrea sa deschid cutia voi face cale intoarsa si imi voi vedea de treburile mele. Nu are rost sa umblu in trecut, nu are rost sa incerc sa schimb ceva ce devine pe zi ce trece ireversibil. Inchid ochii, tac si pasesc inainte. Doare, dar nu am de ales. Viata inseamna oportunitati si sacrificii. Este un sacrificiu ce trebuie sa il fac. Nu stiu de ce, dar stiu doar ca asa trebuie. Sper ca ma vei intelege si ca nu ma vei critica asa cum o fac ei. Ei nu inteleg de ce fac asta. Ei nu au incredere in judecata mea si incearca sa imi influenteze deciziile. Asa au fost mereu. Dar oamenii te judeca din doua motive: invidie si rea intentie. Omului nu i-a fost dat niciodata sa judece pe altcineva. Omul isi croieste singur drumul in viata. Chiar si atunci cand este influentat, decizia finala tot lui ii corespunde. Si-atunci cum ii putem intelege?

                Te rog ca macar tu sa ma intelegi. Si sa realizezi ca ceea ce fac este cel mai bine pentru toti. Tu nu esti ca ei, tu esti diferita. Prin tine vad clipele frumoase, prin tine vad prietenia si iubirea de care am avut parte, prin tine vad jumatatea plina a paharului atunci cand este gol. Si chiar daca am gresit atunci cand am crezut intr-o lume iluzorie, unde primul s-a dovedit a fi ultimul, iar ultimul primul, nu ma judecata si iarta-ma. Caci doar tu esti soarele de pe strada mea innorata si doar tu ma poti ajuta sa depasesc acest moment greu.

                Acum am nevoie de tine. Acum vreau sa iau cheia si sa deschid cutia. Dar stiu ca nu am voie, pentru ca asa mi-am propus. Asa ca iti voi intoarce spatele inca odata si o voi lua de la inceput, dulcea mea...

S-a sunat!

…pentru ultima oara. Cliseele nu isi au locul. Cu toate astea e greu sa gasesti un cuvant de incheiere atunci cand nu vrei sa se termine. Imi aduc aminte si acum prima zi de scoala si momentul cand am intrat pe poarta liceului. Eram niste pusti care habar n-aveau unde trebuie sa stea in careu, unii inca cu pistrui, altii parca pierduti in spatiu. Nimeni nu isi putea imagina ce vor insemna acesti 4 ani de liceu. Tata imi spunea cand terminam 8 clase ca voi plange mai mult dupa liceu decat plang dupa generala. L-am contrazis atunci. Acum, am o urma de regret. Acum nu pot exprima in cuvinte tot ce a insemnat pentru mine viata de liceu. Dar pot spune cu mana pe inima ca este si va ramane pentru totdeauna cea mai frumoasa perioada a vietii. Lipsita de grijile maturitatii in primii 2 ani, traita din plin in cel de-al 3-lea si terminata cu succes acum, cand cel de-al 4-lea an se sfarseste. Poate de clopotelul in sine nu imi va fi vreodata dor, dar expresia “Doamna s-a sunat!” va ramane mereu in amintirea mea. Ca de altfel fiecare profesor ce si-a lasat amprenta asupra noastra cu cate un lucru. Colegii mei au insemnat in acelasi timp familia mea. Poate doar in filmele americane mai poti gasi un grup in care persoanele desi sunt atat de diferite, pot fi atat de unite. Un grup in care s-a nascut prietenie, un grup in care s-a nascut iubire. Un grup care imi doresc sa ramana neschimbat si peste 20 de ani la reuniune. In momentul in care citesc aceste cuvinte, timpul pentru mine s-a oprit, iar toate amintirile prind viata pentru cateva clipe. Si imi doresc ca niciunul dintre noi sa nu le uite vreodata!

Epilog: Prietenia adevarata nu se naste singura. Ea are nevoie de timp, rabdare, incredere, iubire si, in cazul nostru, 4 trupuri care sa se poata bucura de ea!

             Stim ca peste 10 ani, cand ne vom uita printre lacrimi la poza noastra, ne vom aduce aminte de toate clipele petrecute impreuna. Si mai stim, ca daca vom auzi telefonul sunand, vom vedea un numar necunoscut si vom raspunde, in cealalta parte a apelului va fi o voce cunoscuta care ne va spune:”Buna Cristi, am vorbit cu toti. La 15:30 ne vedem la 34!” 

Treapta pe scara vietii

De la o vreme am inceput sa va explic diferite posturi in functie de lucrurile care vroiam sa se inteleaga(vezi I.R.T.I. sau Prologul unui epilog). De-a lungul timpului posturile mele au fost, desi codate in asa fel incat nu toti sa inteleaga cu adevarat mesajul, trimise cu directie mereu catre cineva. Iar acestea veneau mereu in momente de cumpana. Sa ma calmeze, sa ma faca sa gandesc mai limpede, habar n-am de ce. Daca unii se refugiaza cand mai sunt DOAR 3 luni pana la examenul final in cele 3 materii, daca altii se retrag in coltul lor de camera si cugeta sau daca altii pur si simplu simt nevoia sa iasa afara cu prietenii sa uite de griji, eu ma retrag printre cuvintele mele. Nu am incercat niciodata sa ma consider un om care “manuieste” tainele scrisului. Sau sa ma cred superior din acest punct de vedere fata de altii. Este totusi adevarat, ca in visele unui pasionant al scrisului se afla o carte care peste ani sa-i fie citita si apreciata.

Am scris o vreme posturi din ambitia de a fi citite de anumite persoane. X, Y, sa nu ne intelegem gresit cei care citesc ca ne referim strict la o anumita persoana. Dar a fost o ambitie prosteasca. Nu zic ca m-am fortat sa scriu, sau ca nu am vrut sa scriu, sau ca nu apreciez postul(ca pana la urma, de bine de rau, este totusi munca mea). Dar daca stai sa judeci la rece cuvintele sunt facute sa conteze si in acelasi timp sa nu conteze. Depinde de context. In contextul de fata nu cuvintele sunt cele care trebuie sa vorbeasca. Ci faptele. De data asta mesajul nu este pentru nimeni. Mesajul este pentru mine. Nu trebuie sa citeasca cineva in mod special, nu trebuie sa inteleaga cineva ceva din asta, ci numai eu. Singurul mesaj transmis si care probabil nu il va recepta cine trebuie este ca “Niciodata nu a fost o alegere.”. Ar fi copilaresc sa ma adresez cu TU in acest post, dar aveam nevoie de acest pronume ca sa definitivez mesajul din ghilimele. Perspicacitatea acum ar trebui sa fie in floare. Si-am incalecat pe-o sa si-am terminat postarea!

Prologul unui epilog...

Prolog: Acest post nu reflecta niciun sentiment, nicio traire personala de a mea. Este scris dintr-un dram de inspiratie gasit aici: http://www.youtube.com/watch?v=T-cUait389g

                Astazi pentru noi e prea tarziu. Am trecut prin multe clipe minunate, dar in viata trebuie sa ai puterea sa te recunosti invins. Poate ca asa a fost sa fie. Poate ca una din legile destinului este sa distruga fericirea a doi oameni care se pot iubi cu adevarat. Nu te condamn, draga mea. Nu am pentru ce sa te iert. Nu stiu daca te voi uita vreodata, dar un lucru stiu sigur: mereu cand vei avea nevoie de mine iti voi fi alaturi. Am vrut sa cred intr-o poveste de dragoste fericita. Am vrut sa-ti arat ca am gresit prima oara. Am vrut sa-ti demonstrez ca pe langa “tu” si “eu” poate exista “noi”. Dar nu m-ai lasat…din orgoliu, din ura, din frica, din iubire? Nu voi putea intelege vreodata. Acum vreau sa lasam tot trecutul in urma. Sa uitam de tot ce-a fost odata intre noi si sa transformam toata aceasta iubire “imposibila” in ce a fost la inceput: o prietenie adevarata. De fiecare data cand ma uit in ochii tai plini de viata plang pentru ce am pierdut, dar rad pentru ce am acum. Si de fiecare data cand te vad zambind…iti raspund cu acelasi zambet…si vine din suflet cu atat mai mult cu cat poate ca eu sunt motivul pentru care tu zambesti.

                Unele capitole din viata se incheie fara voia noastra. Poate ca drumurile noastre intr-o zi se vor mai intersecta o data. Fiecare in schimb cu viata lui…iar daca vom fi cu familiile noastre te voi cauta din priviri. Si-ti voi transmite pe ascuns acelasi mesaj pe care si acum incerc sa ti-l transmit…

                Am decis sa renunt la adevaratul sens al cuvantului iubire si sa incerc sa ma bucur prin alte cai de ea…Astazi iti dau dreptate. Astazi nu sunt suparat pe tine. Astazi imi dau seama ca asa e felul tau de a fi. Si ca asta este ce-am iubit eu dintotdeauna…

Whist?

                Nemtii sunt cunoscuti de zeci de ani pentru stilul lor de “contra-atac” atunci cand vine vorba de a-si realiza scopul. Italienii sunt la polul opus. Italienilor le place sa paseze inainte, sa joace static si sa dea lovitura prin precizia jocului prestat. In Brazilia lucrurile stau mult mai spectaculos. Acolo e nevoie de sclipire, de glezna fina, de dribling. In viata de zi cu zi ai nevoie de toate aceste atuuri. Dar cand nu stii pe care te poti baza in mod special ce ar trebui sa faci? Uneori iei o foaie si un pix, alteori deschizi un Word, dar de cele mai multe ori sunt oameni care te trezesc la realitate. Si care te fac sa constientizezi anumite aspecte. Care sunt atuurile tale, care sunt defectele tale si cum le poti transforma in lucruri pozitive. E ca un whist in care nu mai poti ajunge primul decat daca ajungi ultimul!  Unii poate se pricep la filozofii, analizeaza anumite situatii, cauta rezolvarea unui puzzle sau pur si simplu sunt ascultati din placerea cuvintelor pe care le scot. Altii deopotriva sunt prea suparaciosi, enervanti, pun mult la suflet spun cuvinte fara sa gandeasca sau actioneaza fara sa intrebe creierul inainte. Cine sta sa puna toate lucrurile astea cap la cap si sa impace pe toata lumea? Nu cine…ce!

                E o vorba atat de veche, dar si-a pastrat veridicitatea chiar si pana in zilele noastre: “Timpul le rezolva pe toate!” Si in cazul de fata nimeni altcineva nu poate rezolva aceasta ecuatie.

                Ecuatii, solutii, puzzle-uri! Viata pentru unii e o integrama. Pentru altii e o ecuatie cu n necunoscute. Dar in adevaratul sens al cuvantului viata e un joc. In care nu stii ce va urma, dar ATUUL tau este ca stii “previous level”! Si-atunci ce mai stam atat sa filozofam aici? Aseaza-te pe scaun, aprinde tigara, bea o gura de Cola, pune mana pe mouse si apasa NEXT LEVEL!

P.S.: Atuul meu este ca nu am niciun atuu!

I.R.T.I.

Nu stiu de unde sa incep. Si ce vreau de fapt sa scriu. Stiu doar ca demult vroiam sa ma intorc cu un post…ma invart intr-un cerc al disperarii. Unde stresul apare si dispare atunci cand binevoieste. Unde nu se mai tine cont de principii si valori morale, de respect de sine, incredere, prietenie, iubire. Unde fiecare isi arata adevarata identitate si isi urmareste, pe buna dreptate, propriul interes. Dar in loc ca acest interes sa fie dus la bun sfarsit cu ajutorul celor din jur, se alege abordarea independenta. Si ramane un gust amar, ca dupa atata timp, un proiect final care poate fi lucrat in echipa paradoxal sa o distruga…      

     

                Mai demult am citit undeva o chestiune foarte interesanta: “Daca iubesti doua persoane in acelasi timp, alege-o pe a doua. Daca o iubeai pe prima cu adevarat, nu ar mai fi existat a doua!”. Este foarte interesant momentul in care constientizezi lucrul acesta. Si ramai cu a doua. Este de rasul curcilor sa te intorci din nou, dupa ceva vreme, la prima. Dar sa constientizezi intr-un final ca nici prima, nici a doua nu au meritat pic de iubire din partea ta este tragic. Si poate dureros. Si-atunci ma-ntreb cum poti sa mai inchizi linistit un ochi cand pe timpul noptii dorinta ta ia viata pentru cateva clipe? Si poate daca asta ar fi fost problema, nu era atat de rau. Dar sa te trezesti a doua zi si ultimul lucru pe care sa ti-l amintesti din visul tau sa fie “De ce sa mai fac inca odata asta? La urma urmei, suntem doar prieteni, iar un sarut nu dureaza decat cateva secunde…”. Cat adevar ascunde aceasta fraza mi-e greu sa-mi dau seama in acest moment. Poate ca este totodata si un mesaj: acum, ai alte prioritati, ai timp sa speri, ai timp sa-ti doresti, ai timp sa iubesti!

                Vreau sa cred ca zambetul nu se ascunde doar in spatele a 2 cuvinte. Ca a crede cu ardoare si a trai intr-o lume iluzorie este doar efemer...Dar nu pot.

P.S.: Nicio aluzie la “Te Iubesc” in titlu