Cate-un pic din fiecare

           As scrie un roman. Si tot n-ar fi destul. Au trecut mai bine de 2 luni de la ultimul meu post(exceptand acea tema stupida). Au trecut 2 luni de facultate. Uau! (Nu!!!) Vine sesiunea! As scrie pana maine dimineata daca as putea, dar incerc sa rezum totul in maxim o pagina. Mi-e dor de liceu, dar imi place la facultate. Invat ceva folositor, dar, ca in liceu, am si "restul". Nu intru in detalii.

            Mi-e dor de fostii colegi, dar rad in fiecare zi cu cei pe care ii am astazi. Ma bucur s-a reusit crearea unui grup si in cadrul facultatii. Profesori? Destui. De toate felurile. Speram sa fie cat mai putin cei care se ocupa cu restantele. Secretariatul? Simpatica cea de la anul 1, dar nu mai am mult pana o intreb pe cea de anul 2 sau 3 cand a fost ultima oara...iubita?

             Societatea? Mi-e scarba de ea. Auzeam pe cineva zilele astea, de varsta mea, spunand ca: "m-am saturat de Romania". Si eu, dar cuvintele sunt prea grele pentru varsta ta! Sunt oameni care nu-si permit la varsta lor, la care-ti pot fi parinte, sa spuna asta. O baba la Universitate cersea la intrarea in pasaj. Un student i-a intins 50 de bani. Iar zgripturoaica a tipat la el intrebandu-l daca nu ii este rusine sa ii dea doar 50 de bani. Am intrebat-o daca nu ii e rusine sa stea acolo sa cerseasca. A tacut din gura. Apoi, am invitat-o sa se duca acasa cu onoare, decat sa traiasca din mila altora. A tacut din nou din gura. Ei sunt cei INCURAJATI de catre voi. Am si eu mila, dar nu este indreptata catre cei care cersind, castiga mai mult decat parintii mei. Care se dau bolnavi, care cara dupa ei in metrouri copii mici pentru a castiga mila oamenilor si a primii bani. Sictir, lor! Un alt bosorog care sta sub coloanele din Romana in fiecare zi cu un articol pe care scrie "Mare regizor muritor de foame...". Aoleu? Dar cateva zile dupa acea imagine il vedeam fara nicio pancarta stand picior peste picior si fumand o tigara. Ai bani de tigari? Dunhill-ul costa 14,5 lei. O paine costa 80 de bani. Ia zi cam cate zile poti manca, ca tot cersesti langa facultate de economie? As putea sa te intreb care este costul de oportunitate al acelui pachet de tigari? Mi-ai raspunde ca il rezolvi in 30 de minute cu articolul ala. Sictir, si tie!

             Prietenii? Multi au fost, putini au ramas. Multi sunt, putin de altfel. E greu sa ii numeri cand nu stii cine iti este cu adevarat. Un telefon, o cafea, o tigara, greu sa mai gasesti loc in viata ta pentru ele alaturi de cei carora atunci cand le cereai ajutorul iti erau alaturi. Apa trece, pietrele raman. Tata imi spunea cand eram mic ca razbunarea e arma prostului. Acum, cand am crescut, am realizat de ce spunea asta: Roata se intoarce. Pe scurt, are cine sa aibe grija de toti!

              In incheiere. Forta Steaua si trupt si suflet pentru culori. Respect oamenii, respect suporterii, dar nu agreez bestii, animale, analfabeti, agramati, inculti, idioti, cretini s.a.m.d. 

              Toate cele bune si sa ne auzim cu bine!

 

P.S.: Ati observat ca stati mai mult pe Facebook decat acasa? Nu va pasa. Se va regreta timpul pierdut mai tarziu...

P.P.S.:O iubesc, si fiecare clipa alaturi de ea imi aduce fericirea!

Incertitudinea certitudinii sau certitudinea incertitudinii

        CERTITÚDINE, certitudini, s. f. Siguranță, încredere deplină (în ceva sau în cineva).
        INCERTITÚDINE, incertitudini, s. f. Lipsă de certitudine; nesiguranță, îndoială, ezitare.
(conform dexonline.ro)

Nu am ales intamplator sa incep printr-o definitie conform celui de-al doilea var al generatiei noastre(dupa varu’ Google). Ce este deci certitudinea? Este o siguranta, o incredere deplina. In ceva sau in cineva. Trecutul este o certitudine. Este un lucru incheiat de care esti sigur ca s-a intamplat. Noaptea este o certitudine prin prezenta lunii. Sexul este si el o certitudine, o experienta pe deplin traita in prezent de doua sau mai multe persoane. Orice lucru vizibil cu ochiul liber, orice actiune savarsita sau orice sentiment trait sunt niste certitudini. Pana cand? Pana cand moarte ne va desparti, in religia catolica. Nu! Pana cand apare primul moment de ezitare. Celebrul “What if?” Cum ar fi daca n-ar mai fi? Si-atunci apar primele momente in care gandurile ti se pornesc din “Hibernate” si incep sa-ti cotrobaie mintea. Si vorbeam in trecut de mai multe moduri prin care le potolesti. Prin solitudine, printr-o ieseala cu prietenii, prin descarcare nervoasa, prin scris. Cel mai mare blestem lasat pe lumea asta omului ii este dat sa se complice. Sa renunte la siguranta si incredere(citand o parte din “Mizerabilii” ca sa-i numesc asa cum isi numea si Hugo celebrul sau roman) in detrimentul unei…sanse? Unei…sperante? Unei…incertitudini!
Incertitudinea este “lipsa de certitudine”. Adica practic este un concept abstract care traieste prin lipsa altuia. Intunericul nu exista. Exista lipsa luminii. Frigul nu exista. Exista lipsa caldurii. Deci in prima parte a definitiei tragem concluzia ca nu exista nici incertitudinea. Tocmai de aceea omul incearca sa o transforme in certitudine. Vrea visul sa il transforme in realitate, vrea din speranta sa nasca siguranta. Traieste pe puntea dintre cele 2 concepte. Dar in loc sa aleaga drumul mai usor, acela cert, i-a fost lasat pe Pamant urmatorul concept: indoiala. Indoiala ca drumul cel mai scurt nu este intotdeauna cel pe care trebuie sa mearga. Ca destinul ii intinde capcane. De fapt, omul si le-a intins mereu singur prin gandirea lui. A renuntat la drumul catre siguranta, alegand drumul indoielnic catre fericire, catre implinirea absoluta. De cele mai multe ori esecul a fost primul lucru imbratisat dupa alegerea facuta. Un anonim publica pe Youtube, sunt forma unui filmulet mai multe citate. Iar unul dinte ele suna cam asa: “Omul devine batran prea repede si intelept prea tarziu. Exact cand nu mai este timp.” De subliniat este faptul ca intreaga viata el se chinuie si incearca sa ajunga catre fericire, catre adevarata sa liniste absoluta. Iar la batranete, isi da seama de toate momentele irosite care puteau deveni in timp adevarata sa liniste. Iar cand timpul ii este pe terminate, in spatele anilor sai lasa, langa patul de moarte, doi copii cu lacrimi in ochi. Lacrimi de tristete. Lacrimi care pe vremea stramosilor daci nu existau decat atunci cand cineva se nastea. Religia lor ii indemna sa creada intr-o lume mai buna dupa moarte. Religia noastra ne indeamna sa credem la fel. Cu toate astea preotii cer bani pentru inmormantari, se transforma in cel mai bun platit psiholog atunci cand cineva moare, dar nu isi folosesc niciodata in astfel de momente vocea impunatoare, convingand pe bietul om caruia i-a murit cea mai de pret persoana, ca aceasta este acum, intr-adevar, fericita si implinita sufletesc.
Asadar, cel putin odata in viata, omul alege calea incertitudinii. Si, cu toate ca desi constientizeaza procentajul mic de success isi asuma riscul. De ce? Pentru ca stie si pentru ca simte ca asa trebuie sa se intample. Ca “asa a fost scris”. Si eu sunt om! Iar din proprie experienta mentionez, ca atunci cand un om crede cu adevarat in farama de speranta ca visul lui, realizabil, poate deveni realitate, atunci acolo sus Cineva are grija sa mai indeplineasca cate o dorinta.

Comentarii cu poze pentru Facebook

      Titlul este evident. Asa e moda acum, dam un "comm" cu o poza. Eram curios sa vad de unde le iau toti. Asa ca am dar un search pe varu' Google. Surpriza! N-am gasit niciun site. Asa ca m-am gandit sa culeg cateva poze din stanga si din dreapta si sa le postez aici. Asa ca de acum, ca sa fim in pas cu moda, la fiecare 2-3 zile voi veni cu un rand de astfel de fotografii.
P.S.:Pozele sunt de marime mica, dar nu le afecteaza in momentul cand le postati.

Sacrificiu

                Marile opere se nasc pe seama unor experiente profunde. Traite de catre autor sau de catre cineva apropiat. Opere prin care geniul incearca sa-si raspunda la niste intrebari. Raman in urma sa, impreuna cu amintirea care le-a precedat. Atunci cand in viata autorului lumea este monotona, lipsita de artificiul vietii, magia inspiratiei dispare. De ce? Pentru ca nu are din ce sa se hraneasca. Pentru ca inspiratia se hraneste din sentimente profunde: dragoste neimpartasita, nostalgie, melancolie. La prima vedere sentimente negative, dar fara de care omul nu se poate lipsi. Si atunci geniul are de ales intre operele sale sau o viata lipsita de griji. Intotdeauna va alege sa-si hraneasca inspiratia. El pentru asta traieste. Pe el asta il defineste. Va alege sa infrunte aceste sentimente canalizandu-le in realizarea maiestriei sale. Va stii sa planga atunci cand viata ii va cere, va simti nostalgia trecutului atunci cand opera ii va cere.

Analizand situatia geniul va dori sa renunte. Sacrificiul depasindu-l spiritual. Va prefera sa simta ca iubeste cu adevarat, ca se simte iubit. Va prefera sa fuga prin lume cu zambetul pe buze, strigand din rasputeri cat de implinit este. Va calatori si invata culturi straine, va pasi prin locuri nemaiintalnite, va dori sa-si traiasca viata la intensitate maxima, fericit. Dar, trecand peste noapte, geniul se va trezi din somn si se va intoarce la munca sa. Pentru ca oricat de mult si-ar dori sa renunte nu poate. A devenit una cu opera, contopindu-se cu aceasta. Iar pana nu-si da ultima rasuflare nu va putea renunta la ea. Asa ca isi va continua drumul. Va reusi sa duca la bun sfarsit creatia. Iar la final va lua o pauza. Admirandu-si opera va zambi pentru un moment. Isi va reveni si se va intoarce de unde a plecat. Culegand misterele vietii si sacrificandu-si fericirea in schimbul aspiratiei catre absolut.

P.S.:Un geniu nu va recunoaste niciodata ca este un geniu. In genialitatea sa intotdeauna va spera ca este om un simplu, trecator prin viata.

Amintire

                As vrea sa te iau si sa te inchid intr-o cutie. Iar cutiei sa ii pun lacat. Cheia, cheia o iau si o pun bine intr-un loc in care sa nu o vad in fiecare zi, un loc bine ascuns in care nici tu sa nu o vezi ca sa iei si sa deschizi cutia. Voi vrea sa te deschid din cand in cand, sa te privesc, sa te admir, sa ma bucur de tine. Dar nu voi face asta. Pentru ca nostalgia provocata a fost prea mare, iar momentele acelea nu vreau sa le repet. Asa ca atunci cand voi vrea sa deschid cutia voi face cale intoarsa si imi voi vedea de treburile mele. Nu are rost sa umblu in trecut, nu are rost sa incerc sa schimb ceva ce devine pe zi ce trece ireversibil. Inchid ochii, tac si pasesc inainte. Doare, dar nu am de ales. Viata inseamna oportunitati si sacrificii. Este un sacrificiu ce trebuie sa il fac. Nu stiu de ce, dar stiu doar ca asa trebuie. Sper ca ma vei intelege si ca nu ma vei critica asa cum o fac ei. Ei nu inteleg de ce fac asta. Ei nu au incredere in judecata mea si incearca sa imi influenteze deciziile. Asa au fost mereu. Dar oamenii te judeca din doua motive: invidie si rea intentie. Omului nu i-a fost dat niciodata sa judece pe altcineva. Omul isi croieste singur drumul in viata. Chiar si atunci cand este influentat, decizia finala tot lui ii corespunde. Si-atunci cum ii putem intelege?

                Te rog ca macar tu sa ma intelegi. Si sa realizezi ca ceea ce fac este cel mai bine pentru toti. Tu nu esti ca ei, tu esti diferita. Prin tine vad clipele frumoase, prin tine vad prietenia si iubirea de care am avut parte, prin tine vad jumatatea plina a paharului atunci cand este gol. Si chiar daca am gresit atunci cand am crezut intr-o lume iluzorie, unde primul s-a dovedit a fi ultimul, iar ultimul primul, nu ma judecata si iarta-ma. Caci doar tu esti soarele de pe strada mea innorata si doar tu ma poti ajuta sa depasesc acest moment greu.

                Acum am nevoie de tine. Acum vreau sa iau cheia si sa deschid cutia. Dar stiu ca nu am voie, pentru ca asa mi-am propus. Asa ca iti voi intoarce spatele inca odata si o voi lua de la inceput, dulcea mea...

S-a sunat!

…pentru ultima oara. Cliseele nu isi au locul. Cu toate astea e greu sa gasesti un cuvant de incheiere atunci cand nu vrei sa se termine. Imi aduc aminte si acum prima zi de scoala si momentul cand am intrat pe poarta liceului. Eram niste pusti care habar n-aveau unde trebuie sa stea in careu, unii inca cu pistrui, altii parca pierduti in spatiu. Nimeni nu isi putea imagina ce vor insemna acesti 4 ani de liceu. Tata imi spunea cand terminam 8 clase ca voi plange mai mult dupa liceu decat plang dupa generala. L-am contrazis atunci. Acum, am o urma de regret. Acum nu pot exprima in cuvinte tot ce a insemnat pentru mine viata de liceu. Dar pot spune cu mana pe inima ca este si va ramane pentru totdeauna cea mai frumoasa perioada a vietii. Lipsita de grijile maturitatii in primii 2 ani, traita din plin in cel de-al 3-lea si terminata cu succes acum, cand cel de-al 4-lea an se sfarseste. Poate de clopotelul in sine nu imi va fi vreodata dor, dar expresia “Doamna s-a sunat!” va ramane mereu in amintirea mea. Ca de altfel fiecare profesor ce si-a lasat amprenta asupra noastra cu cate un lucru. Colegii mei au insemnat in acelasi timp familia mea. Poate doar in filmele americane mai poti gasi un grup in care persoanele desi sunt atat de diferite, pot fi atat de unite. Un grup in care s-a nascut prietenie, un grup in care s-a nascut iubire. Un grup care imi doresc sa ramana neschimbat si peste 20 de ani la reuniune. In momentul in care citesc aceste cuvinte, timpul pentru mine s-a oprit, iar toate amintirile prind viata pentru cateva clipe. Si imi doresc ca niciunul dintre noi sa nu le uite vreodata!

Epilog: Prietenia adevarata nu se naste singura. Ea are nevoie de timp, rabdare, incredere, iubire si, in cazul nostru, 4 trupuri care sa se poata bucura de ea!

             Stim ca peste 10 ani, cand ne vom uita printre lacrimi la poza noastra, ne vom aduce aminte de toate clipele petrecute impreuna. Si mai stim, ca daca vom auzi telefonul sunand, vom vedea un numar necunoscut si vom raspunde, in cealalta parte a apelului va fi o voce cunoscuta care ne va spune:”Buna Cristi, am vorbit cu toti. La 15:30 ne vedem la 34!” 

Treapta pe scara vietii

De la o vreme am inceput sa va explic diferite posturi in functie de lucrurile care vroiam sa se inteleaga(vezi I.R.T.I. sau Prologul unui epilog). De-a lungul timpului posturile mele au fost, desi codate in asa fel incat nu toti sa inteleaga cu adevarat mesajul, trimise cu directie mereu catre cineva. Iar acestea veneau mereu in momente de cumpana. Sa ma calmeze, sa ma faca sa gandesc mai limpede, habar n-am de ce. Daca unii se refugiaza cand mai sunt DOAR 3 luni pana la examenul final in cele 3 materii, daca altii se retrag in coltul lor de camera si cugeta sau daca altii pur si simplu simt nevoia sa iasa afara cu prietenii sa uite de griji, eu ma retrag printre cuvintele mele. Nu am incercat niciodata sa ma consider un om care “manuieste” tainele scrisului. Sau sa ma cred superior din acest punct de vedere fata de altii. Este totusi adevarat, ca in visele unui pasionant al scrisului se afla o carte care peste ani sa-i fie citita si apreciata.

Am scris o vreme posturi din ambitia de a fi citite de anumite persoane. X, Y, sa nu ne intelegem gresit cei care citesc ca ne referim strict la o anumita persoana. Dar a fost o ambitie prosteasca. Nu zic ca m-am fortat sa scriu, sau ca nu am vrut sa scriu, sau ca nu apreciez postul(ca pana la urma, de bine de rau, este totusi munca mea). Dar daca stai sa judeci la rece cuvintele sunt facute sa conteze si in acelasi timp sa nu conteze. Depinde de context. In contextul de fata nu cuvintele sunt cele care trebuie sa vorbeasca. Ci faptele. De data asta mesajul nu este pentru nimeni. Mesajul este pentru mine. Nu trebuie sa citeasca cineva in mod special, nu trebuie sa inteleaga cineva ceva din asta, ci numai eu. Singurul mesaj transmis si care probabil nu il va recepta cine trebuie este ca “Niciodata nu a fost o alegere.”. Ar fi copilaresc sa ma adresez cu TU in acest post, dar aveam nevoie de acest pronume ca sa definitivez mesajul din ghilimele. Perspicacitatea acum ar trebui sa fie in floare. Si-am incalecat pe-o sa si-am terminat postarea!