“Fa-mi si mie te rog rost de 2 bilete la Steaua-Chelsea”.
Aceasta sintagma timp de 2 saptamani a tot fost repetata. Biletele s-au epuizat
insa la mai putin de 24 de ore dupa ce au fost puse in vanzare. Iar Becali a
stiut sa profite de statutul sau politic, pe barba echipei sale, oferind bilete
gratuite Parlamentului. Multi oameni au primit raspunsuri de genul: “N-am de
unde! Nu am cum!” Suna destul de trist. Dar miercuri telefonul suna, iar
mesajul ce venea cu el nu mai parea atat de convingator: “Am un bilet, te duci
singur?”. Sa ridici pretentii in fata ocaziei pe care o ai, sa vezi o mare
echipa din Europa venind la Bucuresti, nu este corect fata de nimeni. Pentru
ca unii si-au dat toata silinta sa faca rost de 1 singur bilet. Si n-au reusit.
Fosti mari jucatori ai Stelei au ramas acasa. Pentru ca nu mai existau bilete.
Iar unii ridica pretentii? Parol! Stai acasa, tati, lasa alt om sa fie fericit!
Cu toate astea a 2-a zi raspunsul a fost “Bine, ma duc, chiar si asa!” Sperante
nu erau pe la liceu. Cel mai preconizat scor era 0-3. De ce sa te duci pe
stadion, daca “stii” ce se va intampla? Culmea, si cu Ajax ai “stiut”! In Piata
Muncii era o atmosfera linistita pe la 18:30. Lumea se indrepta tacut spre
stadion. Intersectia avea o “pata” uriasa. Ros-albastra! Bricheta la curea,
ascunsa bine. “Ai bricheta?”(in gandul oricarui om intrebat asta de stewarzi la intrare: “Da’
ce-s prost sa-ti zic tie?”) “ Nu, nu, fara bricheta”.
Pe
stadion inca e liniste. Crainicul invita tribunele sa-si sustina echipa
favorita. Pe tabela era rezumatul meciului cu Ajax. Toti suporterii care au
fost la acel meci si ascultau comentariul isi aduceau aminte de fiecare traire,
fiecare lucru simtit in acele 120 de minute magice. Un batranel, pe la 60 de
ani isi aduce nepotul pe stadion. Un pusti de vreo 10 ani care demonstra ca
galeria Stelei are viitor. Pustiul parea totusi rusinat de orice gest al
bunicului sau. Iti aducea amintea de cum erai si tu cu bunicii tai. Ma uitam si
imi parea rau de sarmanul batran. Cu toate astea, acesta zambea si nu rata
ocazia sa-si mai invete nepotul vreo “smecherie”, sau sa se bucure de atmosfera
de pe stadion. Langa ei isi facea aparitia un domn in jurul varstei de 40 de
ani. Stadionul era plin, meciul mai avea putin si incepea. Domnul, cu un zambet
mare pe buze, se aseaza pe singurul loc liber ramas in zona aceea. Se uita in
stanga la Peluza Nord, se uita in dreapta la Peluza Sud. Citeam in privirea lui
un sentiment greu de descris. A pus mana pe telefon si da sa sune pe cineva. Probabil
nevasta sa o anunte ca a ajuns si ca e bine, sanatos. Nu parea sa fie din
Bucuresti. Cu atat mai mult nu parea sa mai fi vazut vreodata stadionul. Mandru
da sa faca o poza cu telefonul. Nu avea smartphone, dar nu-l impiedica sa
pozeze un stadion arhiplin pe care avea sa-l aibe amintire peste ani si ani.
Era implinit sufleteste. Pentru el nu conta ca venise singur la stadion, nu
conta ca nu avea cu cine sa comenteze meciul sau sa fumeze o tigara. In ochii
lui puteai citi un sentiment de bucurie nemarginita. Era fericit ca ajunsese la
acest meci. Era fericit ca vedea campioana Europei. In momentul in care l-am
vazut pur si simplu nu a mai contat faptul ca venisem singur. Pentru ca asta
inseamna sa fii un om simplu si sa te bucuri de orice cadou primit de acolo de
sus. Din acel moment am inceput sa ma bucur de meci. Si nu mi-a parut rau! Nu
scriu in mod special pentru meciul in sine. Pentru ca desi in fata Stelei a
stat campioana Europei n-a contat deloc. Steaua “desena” cu pase terenul.
Chelsea se apara. Penalty-ul primit a fost mai mult decat corect. Iar Raul nu
si-a dezamagit fanii si nu a ratat.
Deasupra acestui mic rezumat al unui meci
incheiat nesperat, dar meritat 1-0 a stat atmosfera celor probabil peste 55.000
de oameni. Daca la meciul cu Ajax, in timpul posesiei atmosfera era ostila, la
acest meci lucrurile au atins apogeul. Erau momente cand timpanele nu-mi
mai faceau fata fluieraturilor. Cu toate astea a fost un moment special in
minutul 90. Exceptand samantarii si spectatorii veniti la o piesa de teatru de
la vecina de vis-à-vis tot stadionul capatase 2 culori. Si devenise un sange
albastru. Un sange de culoare specifica semnificand toata munca si tot
sacrificiul facute atat de echipa cat si de suporteri. Iar albastrul cerului nu
ne facea decat sa visam la zorii unei seri magice. Fularele erau insotite de
indemnari la lupta pana la sfarsit. Iar fluierul final venea in minutul 94.
Stadionul explodase. Inca odata n-am crezut intr-o minune, iar aceasta a venit.
Ma intreb oare, daca nu cred in returul de pe Stamford Bridge, oare Steaua se
va califica? Oare, daca nu cred in cupa ridicata deasupra capului de Chiriches
si Rusescu, atunci va fi ridicata? Amin!
