Alerg de nebun pe strazi incotro vad cu ochii. Lumea s-a schimbat radical si mi-e greu sa nu pot sa nu ma simt ca intr-un cosmar. Vad o mamica, cu un copil in brate, ce poarta pe deasupra corpului o simpla panza care nu o ajuta cu nimic. Copilul era infasurat intr-o alta panza mult mai mica. Afara e un viscol naprasnic si toti se refugiaza in casele de la periferia unui oras neinsemnat. Incerc sa imi revin, sa ma calmez si sa imi aduc aminte unde sta Bogdan. 3 strazi mai departe un om batran incearca sa se incalzeasca cu o paturica din lana. Si cu toate astea nu ezita sa se uite inspre mine cu niste ochi mari si sfiosi ca si cum m-ar ruga sa-i las geaca mea. Ma opresc din drum si ii ofer geaca. Mi-am adus aminte ca Bogdan sta 2 case mai incolo. Cu greu pasesc pe drum din cauza vantului care batea extrem de tare. Bat la poarta casei. Imi raspunde o voce groasa care ma intreaba cine sunt. Tatal lui Bogdan, era un fost comunist care nu se obisnuise nici pana acum cu situatia „democratiei” din tara noastra. Ma invita in casa.
In pragul usii o doamna cam pe la 40 de ani cu o „imitatie” a unei rochite ce ii acoperea o buna parte din corp imi spune „Buna ziua, Cristi!”. Ma invita inauntru spunandu-mi ca Bogdan s-a dus sa cumpere paine. Intru intr-o sufragerie cu o masa mare in jurul careia 4 scaune asteptau nerabdatoare jocul de bridge. Bogdan apare si el in scurt timp, dar mama lui il mai retine putin sa scrie la matematica, bineinteles.
Dupa vreo 15 minute reusim sa dam drumul jocului. Cartile, improvizate din cateva coli albe scrise cu o culoare neobisnuit de intensa imi fac cu ochiul sa spun 3 carouri. Si Bogdan ma sustine cu 4. Se pare ca parintii lui au uitat cat e de frumos acest joc in echipa.
Dupa cateva ore intunericul se lasa asupra micului oras, iar eu trebuie sa plec acasa. Intre timp viscolul a incetat si 4 vecini ai lui Bogdan incearca sa joace o „pasa” cu o minge improvizata dintr-un carton lipit in forma rotunda.
„Om bun!” aud in spatele meu o voce subtire, ca de copilas. „Ce s-a intamplat?”, ma intreaba bietul baiat speriat de tot ce e in jurul lui. Incerc pe cat posibil sa il linistesc spunandu-i ca totul va fi bine, dar baiatul este cuprins de un val de lacrimi. Atunci o voce din spatele lui il striga:”Alex, treci aici, stii ca nu ai voie sa vorbesti cu strainii!” si copilul pleaca.
Ajung in fata unei case mai mici decat restul din jurul ei, cu o pata gri pe acoperis, uitata de ani de zile. Gardul de un verde inchis era mai batran si decat bunicul meu. Ma chinui cu usa, ca de fiecare data pentru ca nici pana acum tata nu a reparat-o.
Intru in casa unde mama incearca la un foc foarte slab sa pregateasca cina. In spatele casei tata taia lemne de zor. Dar nu recunosc nimic din ceea ce vad in fata ochilor. Dulapul meu era gol, toate hainele disparusera. Mingea mea de baschet s-a evaporat lasand in locul ei o simpla bucata de panza galbenuie. Unde imi sunt toate lucrurile? Unde au disparut jucariile cu care ma jucam acum 10 ani? Unde au disparut toate? Simt cum camera se invarte cu mine si nu inteleg nimic din tot ce se intampla...un vant palid bate la fereastra...
E ora 1:00. Si eu scriu de zor la chimie. Cred ca oboseala si-a spus cuvantul si am atipit pentru cateva secunde. Ma duc la calculator si ii spun lui Bogdan ca nu mai joc in seara asta bridge pentru ca sunt obosit. Inchid calculatorul si ma asez in pat cu gandul plecat in alta parte si cu o singura intrebare ce se repeta la infinit in capul meu: Cum ar fi viata fara tot ce am acum?
P.S.:Am avut defapt ca tema sa scriu un eseu despre cum ar fi viata fara materiale textile(parca, habar nu am). Am improvizat putin, recunosc poate se vede si exagerarea in unele parti. Saptamana viitoare promit ca voi veni cu un post un pic mai interesant. Noapte buna!
