INCERTITÚDINE, incertitudini, s. f. Lipsă de certitudine; nesiguranță, îndoială, ezitare.
(conform dexonline.ro)
Nu am ales intamplator sa incep printr-o definitie conform celui de-al doilea var al generatiei noastre(dupa varu’ Google). Ce este deci certitudinea? Este o siguranta, o incredere deplina. In ceva sau in cineva. Trecutul este o certitudine. Este un lucru incheiat de care esti sigur ca s-a intamplat. Noaptea este o certitudine prin prezenta lunii. Sexul este si el o certitudine, o experienta pe deplin traita in prezent de doua sau mai multe persoane. Orice lucru vizibil cu ochiul liber, orice actiune savarsita sau orice sentiment trait sunt niste certitudini. Pana cand? Pana cand moarte ne va desparti, in religia catolica. Nu! Pana cand apare primul moment de ezitare. Celebrul “What if?” Cum ar fi daca n-ar mai fi? Si-atunci apar primele momente in care gandurile ti se pornesc din “Hibernate” si incep sa-ti cotrobaie mintea. Si vorbeam in trecut de mai multe moduri prin care le potolesti. Prin solitudine, printr-o ieseala cu prietenii, prin descarcare nervoasa, prin scris. Cel mai mare blestem lasat pe lumea asta omului ii este dat sa se complice. Sa renunte la siguranta si incredere(citand o parte din “Mizerabilii” ca sa-i numesc asa cum isi numea si Hugo celebrul sau roman) in detrimentul unei…sanse? Unei…sperante? Unei…incertitudini!
Incertitudinea este “lipsa de certitudine”. Adica practic este un concept abstract care traieste prin lipsa altuia. Intunericul nu exista. Exista lipsa luminii. Frigul nu exista. Exista lipsa caldurii. Deci in prima parte a definitiei tragem concluzia ca nu exista nici incertitudinea. Tocmai de aceea omul incearca sa o transforme in certitudine. Vrea visul sa il transforme in realitate, vrea din speranta sa nasca siguranta. Traieste pe puntea dintre cele 2 concepte. Dar in loc sa aleaga drumul mai usor, acela cert, i-a fost lasat pe Pamant urmatorul concept: indoiala. Indoiala ca drumul cel mai scurt nu este intotdeauna cel pe care trebuie sa mearga. Ca destinul ii intinde capcane. De fapt, omul si le-a intins mereu singur prin gandirea lui. A renuntat la drumul catre siguranta, alegand drumul indoielnic catre fericire, catre implinirea absoluta. De cele mai multe ori esecul a fost primul lucru imbratisat dupa alegerea facuta. Un anonim publica pe Youtube, sunt forma unui filmulet mai multe citate. Iar unul dinte ele suna cam asa: “Omul devine batran prea repede si intelept prea tarziu. Exact cand nu mai este timp.” De subliniat este faptul ca intreaga viata el se chinuie si incearca sa ajunga catre fericire, catre adevarata sa liniste absoluta. Iar la batranete, isi da seama de toate momentele irosite care puteau deveni in timp adevarata sa liniste. Iar cand timpul ii este pe terminate, in spatele anilor sai lasa, langa patul de moarte, doi copii cu lacrimi in ochi. Lacrimi de tristete. Lacrimi care pe vremea stramosilor daci nu existau decat atunci cand cineva se nastea. Religia lor ii indemna sa creada intr-o lume mai buna dupa moarte. Religia noastra ne indeamna sa credem la fel. Cu toate astea preotii cer bani pentru inmormantari, se transforma in cel mai bun platit psiholog atunci cand cineva moare, dar nu isi folosesc niciodata in astfel de momente vocea impunatoare, convingand pe bietul om caruia i-a murit cea mai de pret persoana, ca aceasta este acum, intr-adevar, fericita si implinita sufletesc.
Asadar, cel putin odata in viata, omul alege calea incertitudinii. Si, cu toate ca desi constientizeaza procentajul mic de success isi asuma riscul. De ce? Pentru ca stie si pentru ca simte ca asa trebuie sa se intample. Ca “asa a fost scris”. Si eu sunt om! Iar din proprie experienta mentionez, ca atunci cand un om crede cu adevarat in farama de speranta ca visul lui, realizabil, poate deveni realitate, atunci acolo sus Cineva are grija sa mai indeplineasca cate o dorinta.
