Unchanged memory

Nu am nevoie in viata asta sa fiu milionar, sa apar la stiri in fiecare seara, sa mi se ia in fiecare dimineata la cafea interviuri de la diferite posturi de televiziune. Nu am nevoie sa stie lumea cum ma cheama, nu am nevoie sa ma opreasca lumea pe strada si sa imi spuna: „Hei, te-am vazut ieri la TVR2, sunteti foarte tari, tineti-o asa in continuare!”. Nu trebuie sa stie lumea ca mie in viata de zi cu zi imi place sa fiu voluntar, sa fac lucruri pe care altii le-ar ignora, pentru ca le este prea lene sa se dea jos din pat, sa lase laptop-ul din brate, sa inchida facebook-ul. Nu am nevoie sa fiu chemat sa vorbesc acolo unde nu imi este locul, acolo unde de drept nu am ce cauta si sa ma dau mare cu un discurs lucrat pe care nu il asculta nimeni. Prefer sa raman in umbra si sa nu fiu aplaudat nici pentru vorbele mele, nici pentru munca mea. Pentru ca nu muncesc ca sa fiu ovationat, nu muncesc ca sa primesc diplome, nu muncesc pentru bani. MUNCESC PENTRU MINE!

In locul unui microfon indreptat spre mine, prefer o bere rece indreptata de prietenii mei in cinstea noastra. In cinstea lucrurilor facute de noi in 3 ani de zile. In cinstea increderii castigate, in cinstea amintirilor ce vor ramane pentru totdeauna, in cinstea vietii de liceu. Zilele s-au scurs si niciunul dintre noi inca nu constientizeaza ca ne mai asteapta doar un an de petrecut impreuna. Vom porni fiecare pe drumul lui. Si ne vom aduce aminte cand unul urla la celalalt „Asculta-ma, fa asa ca e mai bine”. Ne vom aduce aminte de sfaturile date intre noi. Ne vom aduce aminte de poza de grup in care unul se stramba, unul radea, unul vorbea la telefon si altul zambea pentru ca stia ca se va uita la poza asta peste 10 ani si nu va spune „Adio, dragi prieteni”, ci ii va suna sa ii cheme la o tigara.

Si ne vom aduce aminte intotdeauna de momentele cand ne certam, cand ne intorceam spatele, cand nu ne raspundeam la telefon. Pentru ca ne vom aduce aminte ca a doua zi radeam impreuna la aceeasi masa.

            Acum, stim ca vine un moment greu din viata noastra. Stim ca a sosit clipa cand trebuie sa fim alaturi cel mai mult unul altuia. Stim ca desi se va termina, poate va incepe totul. Stim ca peste 10 ani, cand ne vom uita printre lacrimi la poza noastra, ne vom aduce aminte de toate clipele petrecute impreuna. Si mai stim, ca daca vom auzi telefonul sunand, vom vedea un numar necunoscut si vom raspunde, in cealalta parte a apelului va fi o voce cunoscuta care ne va spune:”Buna Cristi, am vorbit cu toti. La 15:30 ne vedem la 34!”